Atîtea le-ați făcut de ochii lumii…

Au venit și au trecut sărbătorile de primavera, sărbători, prin excelenţă, ale iubirii, ale sufletului îndrăgostit de viaţă, de oameni, de întreaga lume. Atîtea flori, zîmbete, sfioase priviri aprinse de doruri nenumite, o bogăţie de emoţii, de cuvinte, de mîngîieri s-au revărsat peste tot pămîntul. Ce frumuseţe! Ce încîntare!
Atîţia oameni cu buchete de flori în mîini! Gîndurile de dragoste au respirat din plin în aceste zile de început de primăvară. Şi-au făcut rezerve din belşug pentru situaţia în care vor trebui să petreacă din nou mult timp scufundate în adîncuri.
Ar trebui dată o lege, prin care să fim obligaţi ca, oriunde am merge, să avem asupra noastră cel puţin o floare, să ne dăruim unii altora flori de fiecare dată cînd ne întîlnim, să facem schimb de flori în loc de strîngeri de mînă. Or, prezenţa unei flori asupra noastră ne face mai umani. Şi, dacă ar fi prea mult şi prea dificil să avem asupra noastră permanent o floare, atunci să fim noi înşine flori. Să ne îmbobocească inima, să înmiresmăm totul cu zîmbetele şi bunăvoinţa noastră. Dar sîntem prea orbi să ne putem admira frumusețea, sîntem prea preocupați să înflorim cît mai repede, apoi să ne menținem înfloriți cît mai mult timp, încît uităm lucruri simple, cum ar fi: să iubim, să ne dăruim… Din păcate, ne dăm seama prea tîrziu, cînd deja ne ofilim.
Noi, oamenii, avem un talent în a ne împotrivi vieţii, în a ne plînge, în a gîndi prea mult. Toate acestea contribuie la tensiunea şi nemulţumirea pe care o resimţim zi de zi. De aceea, pentru început, te invit, iubite cititor, să te pui pe tine în locul ghiocelului, să-ţi imaginezi că ai curajul şi credinţa lui, că ai în tine acea cunoaştere a legilor universului pe care le urmezi atunci cînd te naşti, te dezvolţi, te dăruieşti lumii şi mori. Imaginează-ţi cum ar fi viaţa ta dacă nu ai mai opune rezistenţă, dacă nu ai mai fi încătuşat în frică, dacă ai şti că dincolo de întunericul de acum şi stratul rece de zăpadă de deasupra, te aşteaptă razele soarelui, veselia vieţii. Cum ar arăta viaţa ta aşa? Hai, pune-ţi imaginaţia în mişcare, fă-ţi sufletul să vibreze din nou, alimentează-te cu energie pozitivă.
Sînt momente, cînd ascunzi în spatele unui zîmbet toate lacrimile pe care ochii tăi vor să le plîngă. Ascunzi în buze toată durerea, încordînd colțurile și obligându-le să rămînă ridicate într-un zîmbet. Faci asta, pentru a nu fi nevoit să te explici sau să-ți așezi încă o dată sufletul pe tavă.
Dar sînt și momente cînd renunți să te mai prefaci. Atunci îți ștergi zîmbetul fals de pe chip și îți lași lacrimile să o ia la fugă pînă la bărbie. Iar ele se adună acolo și se îmbrățișează. Printre sughițuri, începi să-ți scoți din suflet ce te macină. Nu te mai simți nici rușinat, nici amenințat.
Renunți la paranteza rotundă care seamănă cu un zâmbet și o închizi între lacrimi. E mai bine. Parcă sufletul devine mai ușor, chiar dacă problema e tot acolo, chiar dacă încă nu i-ai găsit rezolvarea. Și parcă nu-ți mai pasă de toate judecățile care vor urma. Pînă la urmă, cine naiba sînt ei, ca să te judece? Atîtea le-am făcut de ochii lumii, dar nicicînd nu am avut curajul unei flori de a supravețui…
Morala: “Omul a fost făcut dintr-un lemn atît de noduros, încît e lucru îndoielnic că s-ar putea ciopli vreodată din el ceva absolut drept” .
Ala Mutilică