Arta de a trăi

Oamenii de calitate se recunosc după puterea lor de a se transforma. Unii se pot transforma mai repede, alţii foarte greu. Ca şi lemnele – unele ard mai uşor, altele mai greu. Încercați să puneți pietre în foc. Veţi vedea că acestea nu numai că nu vor arde, dar se vor înnegri şi se vor acoperi de funingine.
Trăim vremuri în care trebuie să ne transformăm mult, să terminăm cu amînările şi să devenim cu adevărat oameni de calitate. Nu avem alte opţiuni, nu mai trebuie să amînăm întoarcerea la iubire, bunătate, generozitate, omenie.
Oamenii, ca specie umană, vorbesc prea mult și se simt prea puțin unii pe ceilalți. Abuzează de limbaj şi sînt săraci în îmbrăţişări, în zîmbete… Să privim mai des în ochii oamenilor şi vom rosti mai puţine cuvinte. Cuvintele mint mai uşor decît privirea! Oamenii devin sinceri şi buni unii cu ceilalţi atunci cînd se privesc în ochi. Războaiele sînt declanşate de cei ce nu au privit niciodată în ochii celor pe care îi atacă.
Avem mult mai multe în comun unii cu ceilalţi decît credem. Avem, în primul rind, aceeaşi scînteie divină, aceeaşi suflare de viaţă, aceeaşi senzaţie de foame…
Un om bun nu e neapărat celebru. De multe ori trece printre noi la fel ca aerul care nu se vede.  Omul bun e sursa “oxigenului” cu care se hrăneşte sufletul. Cu cît o comunitate are mai mulţi oameni buni, cu atît e mai pur aerul care hrăneşte sufletul.
Omul bun e ca o ploaie pe timp de secetă, aduce viaţă fără să ştie, luminează şi despovărează fără să facă nimic. În  jurul unui om bun timpul curge altfel, lumina poposeşte mai mult. În jurul unui om bun se respiră mai uşor, se gîndeşte mai profund, se iubeşte mai intens. În preajma omului bun poţi să devii om bun.
Vreau să vă povestesc povestea vulturilor care trăiesc pe vîrfurile cele mai înalte ale munţilor Anzi. Secretul supravieţuirii lor rezidă într-o enzimă protectoare, emisă la baza penelor; astfel corpul vulturului este protejat împotriva calamităţilor. Deşi condiţiile sale de viaţă sînt dure, el poate atinge vîrsta de 70 de ani. Dar pentru aceasta, vulturul trebuie să ia o decizie grea…
Incepînd de la vîrsta de 40 de ani, unghiile sale nu mai sînt capabile să susţină prada. Ciocul lung şi ascuţit i se înconvoaie, devenind din ce în ce mai impropriu pentru sfîşiatul prăzii.
Aripile-i grele şi îmbătrînite de ani, îi frînează zborul şi îi obosesc muşchii pieptului. Enzima protectoare încetează să mai fie emisă, lipsind astfel vulturul de protecţia atît de necesară.
În asemenea cazuri, vulturul are două opţiuni: să moară sau să treacă printr-un dureros proces de transformare timp de 150  de zile. În acel moment, pentru vultur este imperios necesar să găsească o crăpătură pe un pisc înalt, unde să-şi încropească un adăpost. Acolo îşi loveşte încontinuu ciocul încovoiat de o stîncă, pînă cînd aceasta se rupe. După ce îşi rupe ciocul, aşteaptă să-i crească altul nou. Apoi îşi smulge unghiile. Încet, încet, se îmbracă din nou cu pene tinere, alimentate din belşug cu preţioasa enzimă protectoare. Astfel, după cinci luni, vulturul îşi reia faimosul zbor, pentru care a fost creat şi pentru care, de fapt, trăieşte.
Povestea vulturului poate fi povestea fiecăruia dintre noi. De multe ori, ca să supravieţuim, trebuie să trecem printr-un astfel de proces. Uneori, trebuie să renunăm la trecut, la simboluri, îndeletniciri.
Morala: ,,Numai eliberîndu-ne de vechile obiceiuri, de vechile practici, vom putea profita de prezent privind încrezători spre viitor”.
Ala Mutilică