E păcat să mori fără să fi trăit
Am senzaţia că, din ce în ce mai des, unii oameni parcă te obligă să nu mai fii tu însăţi. Parcă te obligă să te transformi în ceva ce nu-ţi face nici măcar ţie plăcere. Atitudinea rece, aparent superioară (evident, fără motiv) a celor cărora le place să te tachineze, te face să-ţi schimbi părerea despre oameni şi să înveţi să nu te mai încrezi în aproape nimeni.
Ne place să ne minţim că oamenii sînt buni, că în fiecare dintre noi există o parte sensibilă, dar descoperim ca lucrurile sînt tocmai invers. Atunci dezamăgirea e atît de mare, încît ajunge să ne schimbe chiar pe noi înşine. Recunosc, nu mi-au plăcut niciodată prefăcuţii şi nici nu am ştiut să-mi maschez repulsia faţă de ei. De fapt, nici nu mi-aş fi dorit să ştiu cum, căci nu voi ezita niciodată să le spun în faţă tot ce cred despre ei.
Am pierdut mult. Am pierdut oameni dragi, clipe, lacrimi, momente, trăiri, iubiri pătimaşe, zile şi nopţi încărcate de tristeţe. Insă niciodată nu mi-am pierdut speranţa. Oricît de mult am simţit că pierd, întotdeauna am sperat. Iar asta m-a ajutat. M-a ajutat optimismul, căci, oricît de tristă şi dezamăgită aş fi fost uneori, am evitat pesimismul. M-am ferit să mă cufund în lacrimi şi supărări şi am tînjit mereu după un zîmbet pe care să-l ofer şi să-l primesc, un zîmbet care mi-a dat o rază de lumină în tot aceşti ani.
E păcat să mori fără să fi trăit. Nu eşti răspunzător pentru că te naşti. Dar eşti direct răspunzător pentru ce trăieşti. Viaţa e un ţipăt între două tăceri. Nu te întreba niciodată pe care drum să o iei în viaţă, întreabă-te pe care să n-o iei. Împărţind timpul, omul a descoperit că el curge ireparabil. A observat că „azi” devine „ieri” şi că umbra copacilor se alungeşte spre asfinţit. În clipa aceea, a devenit melancolic şi a descoperit regretul. Dar era prea tîrziu…
„În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă. În una din zile, s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său. Cînd s-a întors la palat, a început să se plîngă de cît de tare îl dureau picioarele – a fost prima dată cînd a străbătut o cale atît de lungă, iar drumul a fost stîncos şi dificil. Prin urmare, s-a decis să ia măsuri.
A poruncit oamenilor săi să acopere fiecare drum cu piele. Ar fi fost nevoie, în mod cert, de mii de piei de vite şi ar fi costat o uriaşă sumă de bani. Unul dintre slujitorii săi înţelepţi a cutezat să-i spună regelui: “Măria Ta, de ce să cheltuiţi fără folos atîţia bani? Mai bine porunciţi să vă taie o bucată de piele, cu care să vă acoperiţi picioarele”.
Regele a fost, mai întîi, surprins. Într-un final însă, a acceptat să-şi facă „încălţări”, cu care să poată străbate toate drumurile grele ale regatului”.
Deci, nu mai aştepta ca lumea să se schimbe astfel, încît să-ţi fie ţie mai uşor, mai bine. Întoarce-ţi privirea către tine, investeşte în tine. Drumul în viaţă nu a fost şi nici nu va fi vreodată uşor. Dar, dacă te „dotezi” corespunzător, îi vei putea face faţă cu succes.
Morala: ,,Dacă există un lucru la care ţii mai presus decît la orice altceva, nu încerca să-l ţii cu forţa. Dacă e să fie al tău, al tău va fi, pentru totdeauna. Dacă nu e să fie al tău, înseamnă că nu a fost al tău chiar de la începuturi.”
Ala Mutilică
Lasă un răspuns