Fărîme de suflet…
Majoritatea semenilor noştri sînt aidoma unor copii: se lasă uşor copleşiţi de emoţii. Dacă le cîştigi încrederea, poţi să-i conduci spre cele mai neverosimile victorii. Dar dacă se întîmplă să-i dezamăgeşti, îţi întorc spatele şi nu mai vor să te urmeze. Cei ce aspiră la putere sînt, pur şi simplu, obligaţi să ţină cont de aceasta. Cetăţenii vor să vadă în tine nu un stăpîn, ci un părinte. Iar părinţii, de regulă, nu-şi mint copiii, nu-i fură şi nu-i tratează ca pe nişte robi.
Trăim timpuri în care necredincioşii poartă veşminte de preot, iar vînzătorii de ţară vor să devină legiuitori în parlament. Spun asta la figurat, ca un principiu decupat din schema generală, în care tocmai cel ce face legea este primul care o încalcă.
De cînd e lumea şi pămîntul, politica risipeşte cu mare uşurinţă ceea ce cultura adună cu mare greutate. Dacă cei care decid soarta popoarelor ar face parte din tagma oamenilor înţelepti, atunci o mulţime din problemele cu care se confruntă azi omenirea ar rămîne de domeniul trecutului. Deocamdată, nu e aşa. Apocalipsa, apropo, nu este opera majorităţii. Cînd cei patru cavaleri ai lui Armaghedon – războiul, foamea, bolile şi sărăcia – frămîntă sub copitele lor popoare întregi, e bine să ştiţi că aceştia au fost scăpaţi din frîu nu de oameni obişnuiţi, ci de conducătorii lor, în speţă – de politicieni. Ei fulgeră şi tună, cînd omul nemulţumit dă la o parte culisele după care îşi ascund aceştia mizeria. Nemulţumitul incomodează, dar anume datorită lui lumea se scimbă, puţin cîte puţin, în bine.
“Legendele vechi povestesc că, pe timpuri, trăia un mare luptător. Nici un voinic din lume nu era în stare să-l învingă. Sute de tineri au încercat să-i fure măiestria. El, însă, a avut doar un singur discipol pe care l-a lăsat să se apropie de arta sa. Anii s-au scurs. Fostul discipol a ajuns un luptător de vază. Fiindcă gloria influenţează negativ asupra oamenilor, acesta a început să se laude că nimeni nu-i în stare să-l înfrunte.
“Nici chiar fostul tău învăţător?”, s-a interesat sultanul. “E un biet nepuntincios. Dacă nu i-aş respecta vîrsta, l-aş provoca la luptă şi l-aş birui”, a rostit el cu îngîmfare.
Surprins de atîta obrăznicie, sultanul a poruncit să fie chemat la el fostul maiestru. “Am auzit că nu mai eşti în stare de nimic. Fostul elev zice că ar putea să te învingă uşor”, i-a spus. “S-ar putea. Eu l-am pegătit să fie unul dintre cei mai buni”, răspunse maiestul modest.
Nemulţumit de resemnarea lui, sultanul a poruncit să fie organizată o competiţie. A doua zi, cei doi s-au întîlnit pe ring. Gongul a sunat şi tînărul s-a aruncat asupra învăţătorului. Era convins că-l va doborî din prima. Cînd colo, bătrînul l-a apucat de brîu, l-a ridicat deasupra capului şi l-a trîntit ca pe un sac jos.
“Cum ai reuşit? Doar l-ai învăţat tot”, l-a întrebat sultanul. “Aproape tot. În taină am păstrat şi pentru mine un procedeu“.“De ce? “.“Cîndva, cel care m-a învăţat să trag cu arcul mi-a spus că binele e răsplătit cu nerecunoştinţă“. “Ce l-a făcut să creadă asta?“, a insistat sultanul. Învăţătorul i-a răspuns: ,,Toţi elevii pe care i-a învăţat să tragă cu arcul, pînă la urmă au luat drept ţintă pieptul lui“.
Morala: “Lumea e plină de indivizi care pot face o temelie, dar nu pot înălţa nimic pe ea. Nuferii erup la suprafaţa apei din nămolul în care prind viaţă şi lipitorile.
P.S. Toate aceste idei au fost spicuite din cartea lui Aurelian Silvestru ,,Fărâme de Suflet”. Dacă n-aţi citit-o încă, credeţi-mă, aţi pierdut multe, iar viaţa este atît de scurtă…
Lasă un răspuns