Neşterse amintiri

Zi cu roşu-n calendar
Era la şase zile după ce preşedintele rus Gorbaciov devenise prizonier. Moş Grigore Frimu, unicul meu prieten de pe atunci, pentru că eu abia de două săptămîni devenisem seliştean, mă trezeşte cu noaptea-n cap.
– Scoală frate, că-i bîja! Ne cheamă la oaste!
– Ce fel de oaste, bade Grigore, mai ales că dumneata ai făcut războiul cu nemţii.
– Da, dar am luptat alături de ruşi. Cum să fiu acum contra lor? Uite, „radiotocika” spune că toată lumea să plece la Chişinău. Autobuzele aşteaptă la Nisporeni.
Precum aveam niţică ţuică din drojdiile de vin de anul trecut, îi las moşului o gărăfioară ca să aibă grijă de gospodărie şi de orătănii şi urc dealul la şosea, pe unde treceau autobuzele cu pricina. Nu voi fura spaţiul de ziar cu amănuntele, voi spune doar că, datorită vigilenţei lui moş Grigore, m-am pomenit în vîltoarea evenimentelor de la 27 august 1991. Am strigat şi eu cît am putut „Libertate! Independenţă”. Apoi am asaltat cu toată mulţimea clădirea Parlamentului, din care se difuza votarea Independenţei. După care alerg mai la vale de Institutul de medicină, unde erau parcate autobuzele. Pe drum mă prinde colegul meu de breaslă, Vladimir Javgureanu. Îmi vîră microfonul sub nas şi mă întreabă ce părere am despre cele întîmplate.
– E un lucru mare, măi Valoghea.
Iar mai departe depăn tot  ce se cuvenea să spun pentru radioul naţional.
În autobuz – mare vîlvă. Ajuns acasă, îl găsesc pe moş Grigore hrănindu-mi de zor găinile.
– Ai ascultat radioul, bade? – îl întreb.
– N-am prea ascultat. Aţi făcut treabă, cred eu.
Îl aşez pe un scăunel în faţa casei şi, pînă gătesc o gustărică, difuzorul de pe perete ne serveşte gratis buletinul de ştiri de la ora cinci după masă. După ce crainicul înşiră evenimentele fierbinţi ale zilei, îi dă cuvîntul lui Javgureanu, care mă ia la ispitit pe mine.
– Uite, un hoţoman ţi-a furat numele, zice moş Grigore.
–  Păi ăsta-s eu!
– Nu mai spune! Şi eu, care credeam că n-ai fost acolo. Poate ţi-ai pus şi tu iscălitura…
– Nu, că nu-s deputat. Dar am strigat cît m-au ţinut bojocii şi pentru mine, şi pentru dumneata. Cred că nu te superi.
– Ba deloc. Că pe front ştiam numai „Vperiod!” şi „Za mnoi!”,  mai mult pe ruseşte. Drept că la atac, cînd ne luam de gît cu nemţii, mai trăgeam şi căte o înjurătură moldovenească. Parcă-mi părea mai cu greutate. Şi nemţilor li se ridica părul măciucă. Iar voi pe cine-aţi speriat?
– Pe cei care vor să ne ţină-n laţ!
I-am zis că face să luăm cîte un păhărel. Pentru trei sărbători odată.
– De ce pentru trei? – nu se dumireşte moşul.
– Independenţa de azi – una la mînă. Apoi doi ani de la Marea Adunare Naţională, la care am fost şi eu. În ziua aceia tocmai împlinisem 40 de ani.
– Înseamnă, că azi ai 42, mînca-te-ar puricii!
Aşa a trecut acea memorabilă zi. Şi după ea două decenii. Moş Grigore nu mai este. A plecat împăcat cu gîndul că toate ce s-au făcut au fost numai spre bine.
Ion Mardari
P.S. Ion Mardari, în prezent locuitor al satului Selişte, Nisporeni, a muncit, ani buni, ziarist la Ungheni. Deşi nu mai lucrează în presă, ni s-a destăinuit că dorul pentru scris îl macină mereu. I-am oferit cu drag paginile „Expresului de Ungheni” şi îi zicem, în zi de sărbătoare: La mulţi ani, Ioane!