La un „Espresso de Ungheni” cu bateristul Peza Boutnari (Petru Butnaru) | „Îmi doresc foarte mult ca Moldova, inclusiv Ungheniul, să se reabiliteze şi asta o poate face prin cultură”

Peza Boutnari, baterist, recorduri, Guiness, percuţie, interviu,În anul 2004, a stabilit 9 (nouă!) recorduri Guiness la instrumentele de percuţie, efectuînd cîte  15 bătăi la tobe într-o secundă, în diferite stiluri. Nimeni, de atunci, nu l-a întrecut. Are o tehnică unicală şi este cel mai rapid baterist din lume.
S-a născut la Ungheni, pe 10 iulie 1958. De 20 de ani este stabilit în Germania, în oraşul Hamburg. Deşi a fost nevoit să renunţe la cetăţenia Republicii Moldova, în favoarea celei germane, inima îi bate pentru Moldova. Comunicativ, cu o energie debordantă, dintr-odată a tăcut, atunci cînd l-am întrebat: „Ce vă aduce aici, la Ungheni? Ce vă face să reveniţi?”. A lăsat capul în jos, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. S-a lăsat o linişte care spunea mult mai mult decît toate vorbele pe care le-a rostit pînă atunci. „Nu ştiu… Mă atrage. Este inexplicabil”, a spus într-un tîrziu.
L.B.: Aveţi o relaţie specială cu muzica. Cînd a început această relaţie şi cum?
P.B.: Muzica modernă m-a atras din copilărie. Aveam un tranzistor „Alpinist” şi stăteam cu urechea pe el toată ziua. Spre norocul nostru, aici, la Ungheni, recepţionam Radio Iaşi. Astfel, eram la curent cu toate noutăţile muzicale de peste Prut. „Formaţia Fără Nume” (FFN), „Roşu şi Negru”, „Phoenix” – erau adevărate comori de care încercam să ne apropiem. Iată de aici a pornit dragostea pentru muzică. În Moldova era Mihai Dolgan, un adevărat model pentru mine. Muzica pe care o crea dînsul era unicală în toată uniunea sovietică. El a făcut istorie. Formaţia „Noroc” pe care o conducea a fost pentru Moldova ca şi „Beatles” pentru Europa. Mihai Dolgan a injectat în noi, nişte copii de 12-13 ani, „virusul” muzicii veritabile, al muzicii moderne, care nu era dezvolată pe atunci în Moldova.
L.B.: Cum aţi început dumneavoastră?
P.B.: Cariera mea a început la 12 ani. Ne-am adunat o gaşcă de băieţi – Ilia Grinberg, Vladimir Corj, Alexandru Fili, eu şi Vladimir Cojocaru. Cel care ne-a susţinut şi ne-a îndrumat a fost regretatul Mihail Munteanu de la clubul din Dănuţeni. La 12-13 ani făceam deja spectacole.
L.B.: Fără şcoală de muzică?
P.B.: Fără şcoală de muzică, fără nimic. Dacă nu greşesc, doar Ilia Grinberg făcea pianul la şcoala de muzică. Noi, ceilalţi, eram autodidacţi.
L.B.: Ce v-a atras la instrumentele de percuţie, la tobe? Or, multă lume le percepe ca pe ceva foarte gălăgios.
P.B.: Majoritatea simt în percuţie ritmul. Eu simt melodia. Acordez tobele astfel, ca sunetele să devină melodice. Cei ce spun: „Zgomotul acesta mă înnebuneşte” nu au dreptate. Zgomot fac copiii la patru-şase ani. Dacă pot să numere pînă la patru, deja se poate face creaţie cu ei.
L.B.: Să revenim la cariera dumneavoastră.
P.B.: Am „activat” în casa de cultură veche. Îmi amintesc de acei minunaţi lucrători de cultură: Bucica, Gheorghe Sasu, Gheorghe Bodolica… Sînt oamenii care au făcut creaţie adevărată. Să ştiţi că tradiţiile culturale aici, la Ungheni, sînt bogate şi foarte vechi. În anul 1978, am trecut la clubul feroviar, fiind invitaţi de Eduard Teber, în prezent stabilit în SUA. A fost o perioadă extraordinară, cînd ne-am format ca adevăraţi muzicanţi.
L.B.: Cînd a apărut „Panorama”, acea formaţie care a făcut faimă Ungheniului şi a impresionat toată lumea muzicală din Republica Moldova?
P.B.: Mai tîrziu. De altfel, toţi cei ce au stat la temelia acelei formaţii au emigrat ulterior. Dumitru Miler are o orchestră de 60 de oameni în Israel. Avem un proiect cu el împreună. Ilia Grinberg este managerul colectivului, el îmi organizează ore de master-class la percuţie.
L.B.: Cum aţi ajuns dumneavoastră în Germania?
P.B.: E o poveste mai lungă. În 1988, m-a invitat Iurie Sadovnic în formaţia sa, „Legenda”. Acolo am lucrat pînă în 1991, cînd am fost invitat în formaţia „Modest”, pe atunci „Stupeni”, un colectiv celebru, o legendă a rock-ului din Rusia. În următorul an, 1992, am plecat în Germania cu un contract. Timp de trei ani, am prezentat concerte în toate oraşele germane.
L.B.: Şi aţi rămas acolo.
P.B.: Da, acolo am rămas. Am eşuat în viaţa de familie. Am divorţat. Soţia a decedat ulterior într-un accident rutier la Moscova. Asta a fost. M-am stabilit în Hambrug, un oraş cu o populaţie de circa 2 milioane şi acum sînt profesor la patru instituţii de învăţămînt.
L.B.: Cum vă simţiţi acolo? Totuşi, e vorba de o altă cultură, diferită de a ţărilor de origine latină.
P.B.: Nu e uşor să fii acceptat ca unul de-al lor. Ba chiar e foarte greu. Pe mine m-a salvat muzica. La două-trei luini după ce am venit în Hamburg, aveam deja patru elevi. Nu cunoşteam atunci limba germană. Scriam doar notele şi am învăţat să număr: eins, zwei, drei, vier (unu, doi, trei, patru), am învăţat: links (stînga), rechts (dreapta), von anfang an (de la început). Adică, acele cuvinte de care aveam nevoie în activitatea mea.
L.B.: Acum, bănuiesc, vorbiţi fluent limba germană.
P.B.: Da. E a treia limbă pe care o cunosc bine, după limba mea maternă, româna, şi limba rusă.
L.B.: De 20 de ani sînteţi plecat şi, totuşi, reveniţi foarte des la baştină. Cum vi se pare Ungheniul de azi?
P.B.: Mă bucură faptul că aici mai există oameni care pot să aprecieze arta. Şi să dea o mînă de ajutor. Dar trebuie de muncit încă. Generaţia mea acum e în primele rînduri. Îmi pare bine că mai am la Ungheni foarte multe cunoştinţe, colegi, cu care ne întîlnim ca fraţii. Am discutat cu Alexandru  Ambros, actualul primar al oraşului. Mi-a spus că era, pe vremuri, un fan de-al meu, că venea şi ne admira la concertele noastre, organizate la clubul feroviarilor. I-am zis: „Domnule primar, susţineţi cultura, arta. Dacă nu o veţi susţine acum, se va forma o gaură, pe care ulterior va fi foarte greu s-o astupaţi”. Ca în orice alt domeniu, şi în muzică există un ciclu: copiii talentaţi se nasc o dată la 15 ani. Aşa e natura. Dacă am pierdut această perioadă, e greu s-o recuperăm.
L.B.: Consideraţi că arta şi cultura ar putea să ne scoată în lume?
P.B.: Indiscutabil, numai arta şi cultura. Republica Moldova este foarte puţin cunoscută în Occident. Foarte des sînt întrebat: de unde eşti? Cînd le spun de Moldova, imediat vine urmăroarea întrebare: unde se află? Îmi doresc foarte mult ca Moldova, inclusiv Ungheniul, să se reabiliteze şi asta o poate face prin cultură. Avem un potenţial extraordinar. Nici nu vă imaginaţi. Uitaţi-vă ce face Pavel Căpăţină de la şcoala de muzică, ce face Alexandru Mostovoi, Ion Lincovschi,  Nicolae Arseni. Din păcate, muzica modernă nu este susţinută la noi, nu este înţeleasă. Noi nu avem o cultură muzicală, nu avem idee ce înseamnă arta tobelor. Apropo, am început să scriu acum o carte despre arta percuţiei. Am rămas în Germania anume pentru faptul că la noi arta modernă, muzica, pictura modernă nu prea a fost acceptată. Se acordă o atenţie sporită folclorului, tradiţiilor populare. E foarte bine. Dar să nu uităm că mai există şi altceva ce ar putea să ne facă mult mai cunoscuţi.
L.B.: Să vorbim despre recordurile dumneavoastră.
P.B.: O-o-o-o. Am stabilit acele recorduri în 2004. Urmărind ce fac alţi confraţi de-ai mei, am ajuns la concluzia că s-ar putea să fiu cel mai rapid în a bate tobele. Am studiat tehnicile tuturor vedetelor din acest domeniu. Ştiu cum şi ce cîntă fiecare. Am studiat tehnica fiecărui artist. M-am gîndit:  de ce să nu am şi eu tehnica mea? Astfel, am creat o tehnică a mea de percuţie, care mi-a şi permis să stabilesc recordurile respective. Acum, vreau să-mi depăşesc propriile recorduri. Cred că pot executa deja 16-17 bătăi pe secundă. Voi încerca în curînd.
L.B.: Să înţeleg că nimeni nu a reuşit să bată recordurile stabilite de dumneavoastră pînă acum?
P.B.: Nu. Nici nu a îndrăznit. Fără tehnica pe care o am eu, nu are rost nici să încerci. Cred că ar putea să mă bată, peste vreo 5-6 ani, elevii mei din Germania.
L.B.: Spuneaţi că aveţi ore de master-clas. În Moldova aţi avut?
P.B.: Da. Şi la Chişinău, şi aici, la Ungheni, în 2009. Pentru prima oară am adus la Ungheni, acum, setul meu de tobe, pe care l-am confecţionat personal, cu mîna mea. Totodată, eu reprezint în Germania o firmă renumită de instrumente, „Adoro”.  Sper să putem asigura cu instrumente de calitate şi colectivele artistice din Ungheni. Îmi doresc să deschid aici, la Ungheni, peste cîţiva ani, şi o şcoală de percuţie. Chiar dacă locuiesc în Germania, inima mea a rămas în Moldova, la mine acasă, la Ungheni.
Lucia Bacalu
 
 


📍Abonează-te la canalul nostru de Telegram și urmarește pagina noastră de Facebook.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *