40 de ani dedicaţi pedagogiei – iată bilanţul unei vieţi trăite cu adevărat
Deşi are o vîrstă onorabilă, deşi nu mai este de ani buni în activitate, deşi pensia pe care o primeşte nu ajunge nici măcar la 1000 de lei, Maria Voicu din Măcăreşti, a reuşit să-şi păstreze senitătatea în priviri şi bunătatea în suflet. Trăieşte un prezent frumos, pentru că aşa şi-l doreşte şi aşa şi-l face. Şi pentru că a avut un trecut frumos.
Descendentă dintr-o familie de pedagogi din regiunea Odesa, fosta Republică Moldovenească Autonomă, a venit la Măcăreşti, pe malul Prutului, exact cu 60 de ani în urmă, după absolvirea şcolii pedagogice din Călăraşi. Pînă atunci, nici măcar nu auzise de acest sat. Pe atunci, şcoala se aciuase în patru case ale unor foşti măcăreşteni deportaţi în Siberia. Nu era curent electric, nu erau drumuri, nu era, practic, nimic.
„Noi am venit cu bucurie, cu dorinţa de a lucra învăţători. Sigur, viaţa era mai grea ca acum, dar nouă ni se părea că totul e bine”, povesteşte retrăind acele momente. Tineri şi puşi pe fapte mari, au pornit prin sat încercînd să convingă oamenii că trebuie să înveţe şi ei, şi copiii lor. „Trebuia să învăţăm tot satul”, spune Maria Voicu. Sarcina era clară: lichidarea analfabetismului, o campanie ce a rămas în istorie cu denumirea „likbez”.
Veneau la şcoală şi săteni care aveau deja 50 de ani, iar ea, o copiliţă de 20 de ani, trebuia să-i înveţe carte. „I-am învăţat alfabetul, i-am învăţat să scrie. Ne doream să poată măcar să ştie să semneze”, povesteşte. Ziua, îi învăţa pe copiii satului, iar seara – pe cei mai în vîrstă. Şcoala devenise un adevărat centru cultural. Entiziasmul atinsese cote maxime. Nici ea, nici colegii ei pedagogi nu se socoteau cu timpul lor, nu aşteptau nimic de la viaţă. Ei, pur şi simplu, îşi trăiau viaţa, trăiau fiecare clipă, cu tot sufletul. „Nu am simţit nici un pic de plictiseală. Viaţa nu mi-a fost pustie, a fost plină de evenimente”, conchide.
A predat la clasele primare, apoi, după absolvirea facultăţii de filologie a fostului institut pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, a predat limba română în şcoală. A fost, timp de şase ani, directoare, a fost şefă de studii la clasele primare.
40 de ani dedicaţi pedagogiei – iată bilanţul unei vieţi trăite cu adevărat. „Dacă ar fi s-o iau de la capăt, tot pedagogia aş alege şi tot aşa aş lucra”, spune. Are însă un regret. Nu a reuşit să lucreze în noul edificiu al liceului din Măcăreşti. Ori de cîte ori merge la şcoală, se minunează de actualele condiţii. Să tot munceşti şi să munceşti. Se bucură cînd îşi vede foştii discipoli. „Majoritatea profesorilor, inclusiv directorul, şefa de studii, sînt foştii noştri elevi. Unora chiar le-am fost naşă”.
Are un zîmbet care te cucereşte din prima. Şi o faţă luminată. „Nu aţi regretat niciodată că aţi rămas la Măcăreşti?”, o întreb. „Noi am construit viaţa aici. Îl simt aproape, de parcă ar fi satul meu de baştină. La Măcăreşti l-am cunoscut pe soţul meu, la Măcăreşti au apărut pe lume cei doi copii ai mei, la Măcăreşti am construit o casă. Am doar amintiri frumoase. Pe cele rele le-am mai dat uitării”, spune.
Iar sătenii o răplătesc cu respectul lor. Ce altă satisfacţie sufletească îţi mai trebuie? Are trei nepoţei, un strănepot, al doilea fiind deja pe drum. Are nouă fini de cununie şi foarte-foarte mulţi fini de botez. „Asta mi-a fost viaţa”, spune. Şi continuă să fie.
Lucia Bacalu
Lasă un răspuns