O binecuvîntare sau un blestem?
După un sfert de secol de slujire Domnului în raionul Ungheni, părintele Ioan Porcescu, parohul Bisericii „Sf. Alexandru Nevski”, pleacă. Nu ştie exact nici cînd, nici unde. „Aştept să mi se dea binecuvîntarea. Am devenit un ascultător exemplar”, spune.
Dînsul s-a declarat satisfcăut pentru faptul că a putut lua decizia de a se retrage din parohia pe care a avut-o sub oblăduire din 1989. „Am simţit că e timpul deja să plec”, a remarcat preotul.
„La Ungheni rămîne o părticică din suflet, din viaţa mea”
Sîmbătă, înaintea Postului Mare, a împlinit 25 de ani de cînd e preot în raionul Ungheni. În 1986, i-a fost încredinţată parohia Cetireni, iar peste trei ani a venit la Ungheni, unde avea multe lucruri de făcut. După decenii întregi, urmau să fie redeschide uşile Bisericii „Sf. Alexandru Nevski”, pe care sovieticii o închiseseră, amplasînd acolo un muzeu de istorie. „Am luat stativele, capul lui Lenin, tot ce era şi am transmis la Palatul culturii, unde trebuia să se deschidă muzeul”, îşi aminteşte părintele Ioan Porcescu. A fost mult de muncă, dar cu ajutorul lui Dumnezeu a reuşit.
Primul serviciu divin s-a produs într-o zi memorabilă, într-o zi binecuvîntată de Dumnezeu. Era 6 mai 1990, cînd zeci de mii de moldoveni au putut trece liber Prutul. Acea zi a rămas în istorie ca „Podul de flori”. Tot atunci, părintele Ioan Porcescu avea să-l întîlnească pe predecesorul său, părintele Timotei, care a fugit la 1944, de frica ruşilor, peste Prut. Îşi aminteşte şi acum cu emoţii de acea întîlnire, de lacrimile preotului, de vorbele dînsului.
Aici, la Ungheni, a trăit momente frumoase, începînd cu redeschiderea bisericii, sfinţirea ei în prezenţa a mii şi mii de enoriaşi, dar şi a preşedintelui de atunci al statului, Mircea Snegur. Dînsul a fost cel care a petrecut la războiul din Transnistria şi i-a aşteptat pe combatanţi. Dînsul a fost cel care a trebuit să-i petreacă pe ultimul drum pe cîţiva dintre ei Dînsul a fost cel care a contribuit la deschiderea unui colţişor de carte creştin-ortodoxă la biblioteca „Dimitrie Cantemir”. Dînsul a fost cel care le-a vorbit ani în şir elevilor de la Liceul „Mihai Eminescu” despre religie, despre creştinism, fără să aştepte introducerea orelor de religie în şcoală. Dînsul a fost cel care a devenit primul preot militar la Ungheni, fiind mereu alături de ostaşii din Divizionul de artilerie „Prut”.
„Am trăit aici cu poporul. La Ungheni rămîne o părticică din suflet, din viaţa mea. Nu voi putea uita lucrurile acestea”, a spus părintele.
Preotul rebel
Părintele Ioan Porcescu a fost şi mai continuă să fie considerat „preotul rebel” de la Ungheni. În anul 2006, el s-a opus numirii lui Petru Musteaţă în funcţia de Episcop de Ungheni, Nisporeni şi Călăraşi, lăsîndu-se, în ziua de 5 noiembrie, cu bătaie chiar în biserică. Urmare a acestui conflict, dînsul, împreună cu alţi 30 de preoţi din regiune, decid să adere la Mitropolia Basarabiei. „Am mers la Mitropolia Basarabiei cu tot sufletul, cu toată inima. Acolo însă am dat peste unele lucruri la care nu m-am aşteptat”, a menţionat preotul. Peste doi ani, în 2008, dînsul se alătură grupului de preoţi care cer demisia Întîistătătorului Mitropoliei Basarabiei, ÎPS Petru Păduraru, acuzîndu-l că activează sub influenţa Partidului Popular Creştin Democrat. Ulterior, nu i-a rămas decît să se autoexcludă şi de aici.
„A fost o perioadă cînd nu eram nici acolo, nici dincolo”, recunoaşte preotul. A revenit, după aproape doi ani, la Mitropolia Moldovei. Dar a revenit în fruntea Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni şi Presfinţitul Petru. „Cred că e vrerea lui Dumnezeu, iar împotriva lui Dumnezeu nu poate merge nimeni”, spune acum, împăcat cu sine.
De ce, totuşi, pleacă?
„Să nu uităm de evenimentele care au fost. Sănătatea nu-mi mai permite să stau tot timpul în stres, în nelămurire”, ne-a spus părintele Ioan Porcescu, după care a continuat: „Dacă aş rămîne aici, nu mă voi simţi bine”.
Gîndul de a pleca din Ungheni i-a venit imediat ce episcopul Petru Musteaţă a fost reales episcop de Ungheni şi Nisporeni. A avut o întîlnire cu Preasfinţitul, nişte discuţii mai bărbăteşti. Într-o dimineaţă, părintele Ioan s-a trezit cu gîndul de a pleca, iar peste o oră era deja în audienţă la episcop. „Cîndva, vom fi întrebaţi: ce ai făcut, cum ai mers, pe unde ai mers şi aşa mai departe. Nu am vrut să mă despart de lume pe o notă urîtă. Cel mai bine e aşa: frumos”, a menţionat dînsul, dînd de înţeles că au existat şi anumite presiuni. Decizia însă a fost luată din proprie iniţiativă. Vine un moment în viaţă, cînd trebuie să te retragi. „Sînt bolnav şi, ca să-mi ţin în frîu boala, trebuie să fu mai liniştit, mai calm. Plec cu inima împăcată. Mă bucur că Dumnezeu a avut milă şi m-a adus pînă aici”, a mai spus dînsul, făcînd şi o remarcă: „Nu ştiu ce este: o binecuvîntare sau un blestem. Timpul va arăta”.
Lucia Bacalu
Lasă un răspuns