Pentru a doua oară orfană. Pentru a doua oară în blocadă

La cei 84 de ani ai săi, Galina Grigoraş din Ungheni trăieşte o a doua blocadă. Prima a trăit-o în anii 1941-1943, cînd Hitler condamnase oraşul ei natal, Leningradul, la moarte. Atunci, a stat şi ea, alături de alte 3,5 milioane de oameni, în frig, întuneric, foame. Aproape 900 de zile! A supravieţuit.
„Ne dădeau doar cîte 125 de grame de pîine pe zi. Asta era porţia”, îşi aminteşte. În 1942, moare bunica, apoi mama. Moare şi fratele Iurie, care plecase voluntar pe front, fiind aviator militar. „În copilărie, am rămas pentru prima oară orfană”, spune.  Îl avea doar pe tata, şi el plecat pe front. După ce blocada a fost spartă, la 27 ianuarie 1941, i-a scris o scrisoare. Şi acum îşi aminteşte conţinutul ei: „Tăticule, am rămas singură. Iura a murit, mama a murit, bunica a murit…”. În scurt timp, tata a venit după ea şi a dus-o cît mai departe de oraşul în care moartea mai plutea în aer – tocmai în Ural.
Dar nenorocirile au găsit-o şi aici. În 1945, la 25 aprilie, moare şi tata, sub Kenisberg. Chiar în ultimele zile ale războiului! „Nu mai vroiam să trăiesc. Am încercat să-mi pun capăt zilelor şi am luat o cantitate considerabilă de pastile”, povesteşte. Se vede că providenţa îi pregătise o altă soartă. În 1946, a găsit-o o verișoară de a mamei sale şi a adus-o la Odesa. Aici a făcut cunoştinţă cu viitorul ei soţ, un moldovean frumos şi bun la suflet pe care, spune dînsa, nu l-ar fi schimbat nici pe o sută de ruşi.
„Nu ne-am despărţit niciodată”, afirmă. Au trăit împreună, în linişte şi pace, 57 de ani. La 16 ianuarie 2009 însă, soţul a plecat la Domnul. „A fost un om extraordinar Fiodor al meu”, spune printre lacrimi. „Cum credeți că mă simt acum? Bine?”. Glasul îi tremură. Starea sănătății i s-a înrăutățit în ultimul timp. „Fiodor al meu nu m-ar mai recunoaște. Nu dorm, îmi este foarte-foarte greu. Nici un vecin nu intră să întrebe măcar cum mă simt. Îl rog pe Dumnezeu doar un singur lucru, să mă ia la El, alături de Fiodor al meu”. Plînge în hohote. Apoi, liniştindu-se puţin, spune în şoaptă: „Am rămas pentru a doua oară orfană, după moartea soțului”.
O întreb de copii. Zice că are un fecior, stabilit la Sevastopol, în Ucraina. Ca orice mamă, îl apară. „Îi este foarte greu şi lui. Lucrează la Moscova, la construcții. Mi-a telefonat nu demult şi mi-a zis: mamă, fii tare, rezistă”. A găsit, cică, un nou loc de muncă, va primi un salariu mai bun  şi atunci va putea s-o ajute şi pe mamă.
Galina Grigoraș are o pensie de doar 790 de lei. Şi asta, după o viaţă de muncă şi pe la poştă, şi pe la consiliul orăşenesc, şi la calea ferată. Pe vremuri, i-a fost înmînată medalia „Veteran al muncii”. Este o dovadă că nu a stat degeaba. Se uită la ea şi o ascunde în sertar. Nu-i mai foloseşte la nimic. Nici măcar să se bucure nu mai are puteri.
În apartamentul său minuscul, cu două odăiţe, timpul parcă s-a oprit în loc. Pe masă – doar medicamente. Teancuri de medicamente. O doare inima, tensiunea îşi face de cap. Într-un colţ, arde o candelă. Pe pereţi – fotografii, crîmpeie ale vieţii pe care a trăit-o. „Sînt singurică”, repetă. Doar o vecină dintr-un bloc alăturat, Tamara Comarova, îi mai aduce cîte ceva de mîncare. Mai intră și asistenta socială, pe care bătrîna o dezmiardă Anecica. Atît.
Nu se plînge de pensia-i mică. Încearcă să fie tare. Dar, atunci cînd Valeriu Botnari, directorul executiv al Fundaţiei Comunitare din Ungheni îi înmînează 1000 de lei, izbucneşte în plîns. „Doamne, vă mulțumesc. Vă mulțumesc, dragii mei”, spune printre sughiţuri. Apoi se liniștește puțin şi, continuă, puţin jenată de reacţia pe care a avut-o: ”Iertați-mă”. Arată o rețetă. Avea nevoie de 400 de lei pentru medicamente. Se tot întreba de unde să ia acești bani.
De unde să ia bani să-şi plătească facturile pentru încălzire, pentru apă, pentru electricitate? De unde să ia bani pentru mîncare? Să treacă oare din nou la cele 125 de grame de pîine pe zi? Ca în timpul blocadei de la Leningrad?
Lucia Bacalu