„Veneau şi urşii să ne vadă!…” | Interviu cu Gheorghe Bodolica, directorul Palatului culturii din Ungheni

„VRAG NARODA”
Domnule Bodolica, de ce porţi dumneata, mereu, pălărie?
E, cum să-ţi spun? Am încercat eu şi o bască şi chiar şi o chepcă de asta ca a lui Lujkov. Dar am înţeles că nu merge. Că eu îs cam rotunjel oleacă…
Deşi mai toată lumea de aici – dar şi de aiurea, presupun – te cunoaşte foarte bine, puţini, probabil, cunosc amănunte. Povesteşte-ne ceva despre tinereţea şi studiile dumitale.
Eu, de fapt, sînt de la sudul Moldovei, din Cimişlia. În ’49 ne-au ridicat. Tocmai în ’57 ne-au dat voie sa ne întoarcem în Moldova, dar numai la frontiera Ucrainei. Chiar acum ţin minte: selo Podgornaia; era lîngă Basarabeasca.
Da’ de ce v-au ridicat?
Păi, ca toţi moldovenii care au fost ridicaţi în ’47, buneii mei, Dumnezeu sa-i ierte, aveau un magazin, atunci se numea dugheană. Şi mai multe acolo: mai făcea bunelul meu hamuri şi le ducea din Cimişlia pînă la Galaţi, pe urmă la Iaşi. Le vindea, că avea familie mare şi trebuia s-o hrănească. Dar s-a socotit că este mare boier şi în ’42 i-au dat de capăt. L-au trimis pe linia lui tata, în Magadan. Şi aşa şi a murit în Magadan. Dar pe  noi  ne-au trimis în Bureatia… Între altele, cu vreo jumătate de an în urmă, am primit de la Procuratura Republicii Moldova cum că eu sînt reabilitat.
Iese că până acum ai fost…
Vrag naroda!
Drăguţ! Câţi copii eraţi în vremurile acelea la părinţi?
Sora mai mare şi eu. Dar acolo, în Bureatia, s-au mai născut… De fapt, suntem o familie mare: nouă copii.
Şi să mai zici că Siberia nu-i pământ fertil!
Ei, nu, pur şi simplu în localitatea ceea unde am fost noi (se numea Novaia Corbaza), erau foarte mulţi moldoveni din raionul Cimişlia şi Basarabeasca. Şi toţi erau, într-adevăr, din gospodari. Bat ei capul că… Într-adevăr, oamenii care au făcut ceva pe timpul acela la noi în Moldova au fost trimişi încolo, că erau, mă rog, mare bogătaşi.
Neguţători de hamuri la Iaşi şi la Galaţi!
Numai că!  Iar bunelul mai avea şi o dugheană.
Foarte periculos pentru economia statului!
Ferească Dumnezeu!… Iaca aşa stăteau lucrurile pe timpul acela. Pe urmă, ne-au dat voie să venim, în ’57, numai de-atâta că era un ucaz. A murit Stalin şi familiilor mari au început a le da voie sa vină înapoi. Când am început să construim din nou casa, tata a spus că nu o facem mare că să nu cumva să ne scoată iar…
PAPARĂ DE LA TATA
Apropo, cine era tatăl dumitale?
Tatăl meu era din muzicanţi, tot a fost muzicant, a învăţat întâi la ţambal, dar acolo, în Siberia, el s-a învăţat să cânte la acordeon. Şi când era duminică, totdeauna făcea joc, se adunau toţi din Moldova, şi el cânta la acordeon. Şi, duminica, moldovenii jucau… Făceau horă!
Făceau horă, în Siberia?!
În fiecare duminică, da. Şi jucau aşa de înfocat, că veneau şi urşii să ne vadă!… Îmi aduc aminte că ai noştri trimiteau din Moldova răsărită, de asta, de-a noastră, si cine o primea, apoi umbla numaidecât cu buzele pline de coji, special lăsa să se vadă că a primit colet de acasă… Înţelegi?
Şi cum a fost în continuare?
Mi-a plăcut şi mie acordeonul. Tata, văzând, mi-a cumpărat unul.  Nu mai ţin minte cât a dat. Era scump, în orice caz. Aproximativ era cam vreo două nunţi la care cântai pe atunci…  Tata, Dumnezeu sa-l ierte, după ce m-a învăţat, mi-a spus: ai să cânţi azi la învăţător, la şcoală. Şi s-a împăcat, dar eu nu ştiu cum s-a împăcat să cânt eu acolo… Nu mă duc, zic, să cânt şi gata. La învăţător, pe bani, nu mă duc să cânt, şi gata. Şi nu m-am dus! Şi bineînţeles că am mâncat papară.
Acum el, dimineaţă, sărmanul, da asta de anul nou a fost, m-a sculat şi a început să plângă şi mi-a dat vreo 20 de ruble, şi a spus că să mă scuzi, dar tu de-acum eşti mare, şi unde ai să poţi tu, ai să mă ajuţi. Şi a plâns el, am plâns şi eu, şi după asta, ne-am tocmai la o cumătrie. Şi eu cântam la cumătrie, dar mama, Dumnezeu să o ierte, a venit acolo în sat, în Basarabeasca, a venit pe la două noaptea să mă controleze: nu dorm eu, ce fac eu acolo. Cântam, eu singur, la cumătrie!
ERA UN VIS: SĂ PLECĂM ÎN ROMÂNIA
Şi cât ai cîştigat, îţi mai aduci aminte?
Vreo 60 de ruble. Asta îi mult pe atunci.
Bani straşnici… Dar vorbeam de studii.
După ce am terminat şapte clase, m-am dus, fără şcoală muzicală, că nu era la noi, şi am terminat „Ştefan Neaga”.  După asta, mi s-a dat îndreptare la Conservator şi, totodată, ca artist al ansamblului „Fluieraş”. Aşa a fost: dacă nu mă duc la Conservator, mă duc ca artist la ansamblul „Fluieraş”, ca acordeonist. A dat Dumnezeu şi am intrat la Conservator. Am terminat eu primul curs şi, la al doilea, a mers Alexandru Lunchevici, care era dirijorul orchestrei, la Suslov, la rectorul nostru…
Suslov?!
Suslov, da. Ca şi pe acela de la Comitetul Central… Numai că aista cunoştea limba română, măcar că preda Naucinîi comunism… Şi Lunchevici i-a spus: mie îmi trebuieşte băiatul acesta transferat la prin corespondenţă. Ca să mă ia la „Fluieraş”. Şi au făcut-o, m-am dus în „Fluieraş”.
Mai în scurt, am început să lucrez la Filarmonică. Pe urmă a fot aşa un timp când, Dumnezeu să-l ierte, Sulac… O sfadă acolo între dânşii a fost: Sulac, Julea şi aşa mai departe, muzicanţi. S-au dus mulţi muzicanţi. M-am dus şi eu. Aveam în gând să plec măcar o dată în România. Să-i văd pe Marcel Budală, Ilie Untilă, Lambru. Mai mulţi acordeonişti, la care îmi plăcea stilul.
Dar cum ţi-e venit un asemenea gând? O asemenea intenţie, chiar nemărturisită, ştiu că te putea costa ceva pe atunci.
Da’ cum, dacă eu practic am fost educat pe materialul ista. Că noi îl avem pe atunci încă studenţi: cumpăram, găseam discuri diferite de muzică populară, lăutărească. Că aicea, la noi, nu se cânta nimic lăutăreşte. Dacă cântai ceva lăutăreşte, spuneau: net, nelzea, nepolojeno. Pe atunci erau vreo trei acordeonişti în republică, care cântau lăutăreşte, cu melisme: Saşa Vacarciuc, Ion Neniţă şi Serioja Pavlov. Melisme înseamnă „floricele”. Adică: când o cânţi, melodia, aşa drept, asta-i una. Dar dacă mai pui o floricică – alt auz, altă nebuneală, alt simţ ş.a.m.d.
Şi am plecat, vasăzică, din „Fluieraş” (o orchestră cunoscută în toată fosta Uniune Sovietică)… Da’ am plecat nu chiar aşa. Aveam eu un prieten, Aurel Dănilă, pe atunci lucra director la şcoala muzicală din Ungheni. Şi el m-a invitat: hai să facem o orchestră, că e vorba să plecăm în România. Da’ pentru mine, cum spuneam , era un vis să plecăm în România. Am venit atunci la Ungheni  şi am făcut orchestră. După o jumătate de an, am plecat în România cu orchestra.
VORONIN ÎI CRITICA PE COMUNIŞTI
Oare cum? Că Brejnev şi Ceauşescu erau încă bine mersi…
Ei, era chestia aceea cu oraşele înfrăţite. Şi, într-o bună zi, m-a invitat Vladimir Voronin şi mi-a spus (pe atunci el era primar la Ungheni; adică, atunci, presedateli gorispolkoma): tu, mâine, trebuie să pleci la Moscova, la cursî povîşenia kvalificaţii (stagiere – nota red.), că tu eşti numit de azi şeful direcţiei cultură a oraşului Ungheni. Eu am spus: d’apă eu n-am lucrat niciodată conducător… Nu, zice, tu ai să poţi, tu ai autoritate între muzicanţi…

Adică Voronin te-a numit şef la Direcţia orăşenească a culturii fără să te întrebe?!
Da, el nici nu m-o întrebat! Cum a fost? M-au chemat dintâi la gorispolkom şi mi-au spus: iaca, Voronin a spus că tu ar fi să fii şef la cultură. Da’ eu: puneţi-l pe altul. Nu, că Voronin a spus tu, unicul, ai putea să schimbi situaţia din casa de cultură, care era în centru. Da’ acolo, drept să zic, erau doi beţîji şi altă nimică. Da, aşa era!
Amu’, Voronin îmi spune: măi băiete, măi!… (Printre altele, vreau să spun că el vorbea moldoveneşte… Şi nu era comunist cum el amu’-i comunist. El critica comuniştii pe atuncea! Iaca, zicea, ei nu fac nimic, numai se uită. Da, aşa era! Serios! Amu’ ascultă: comunismul e un fel de brand în ziua de azi. Da’-i bravo, că el ştie ce să facă.) El îmi spune, cică: tu ai să fii conducător şi pleci la Moscova.
„NEAM DE NEAMUL MEU N-A FOST COMUNIST!”
Cu titlu de curiozitate (acum cînd ni se tot înnoiesc cadrele): care a fost procedura numirii ca şef?Nu ca amu’: şedinţa consiliului, teatru mare ş.a.m.d.  Pe care partidu’, chiar dacă nu-i profesionist, îl pune, totuna, că-i din partidu’ cela…
A fost aşa: m-a invitat dintâi Voronin, am discutat cu dânsul. Voronin a spus: hai la primul secretar. Atunci era Delev. Acela, cică, zâmbea numai la ora douăsprezece noaptea… Şi eu, cam eram tânăr, mă temeam. Da’ Voronin spune: iaca, el a hotărât că ai să fii membru de partid. Aiurea! Eu, în viaţa mea, neam de neamul meu n-o fost comunist!
Mă uit la dânsul: da’ eu n-am spus că am să fiu membru de partid, în primul rând. Da’ atunci era aşa: dacă eşti membru de partid, te aprobă. Până la urmă, i-am pus nişte condiţii, măcar că eram tânăr. În Casa de cultură nu era nimic. Am adus mulţi muzicanţi buni, talentaţi încoace la Ungheni. Îmi trebu’, zic, patru apartamente. Era foarte greu cu apartamentele atunci, mai ales pentru muzicanţi. Şi Voronin a zis: eu fac tot, numai către Ziua eliberării oraşului (era 23 august, îmi pare că) trebuie să fie orchestra de muzică populară şi dansuri; şi fanfara.
Eu am pregătit, am adus conducători, tot. Şi, după ce totul s-a terminat (pentru că programa concertului trebuia aprobată la birou), m-o felicitat Voronin: tu eşti bravo, tot ce am promis, tot se va face. Eu vreau să spun: într-adevăr, s-a ţinut de cuvânt. Aparataj, costume, tot. Eu, practic, am schimbat tot acolo, în casa de cultură.
Cum a fost primul turneu al „Struguraşului” în România?
Am fost la Iaşi. Am avut patru spectacole. Vreau să spun că ne-au primit foarte… Cu nişte lăcrimi ne primeau. Da’, ca să evoluăm, o comisie ne asculta programa. Şi trebuia să cântăm, dacă plecam undeva, vreo trei strofe în limba moldovenească şi o strofă, numaidecât, la urmă, în limba rusă. De pildă: mî jiveom v strane liubimoi…
COMUNIŞTII, SUSŢINĂTORI AI ELEMENTULUI ROMÂNESC
Cum a fost, pe vremuri, să fii lucrător în domeniul culturii şi cum este astăzi?
Ce să spun? Sînt două probleme aici. În primul rând, în timpul comuniştilor finanţe erau. Nu era o problemă cu finanţele. În timpul democraţiei… nu-s finanţe! Da’ vreau să spun un lucru: pot să vorbească mult şi bine toţi democraţii, toţi acei care îi critică pe comunişti, da’ ei într-adevăr făceau ceva pentru cultură, susţineau cultura.
Da’ cum o susţineau?
Concret: costume, instrumente, reparaţie, plecări după hotare.
Aţi simţit cumva că autorităţile comuniste susţin elementul autohton, neaoş, cultura tradiţională, elementul, de fapt, românesc?
Da, eu asta am simţit-o.
Chiar aşa?
Ei susţineau ceea ce este românesc, da’ spuneau că este moldovenesc… Pentru că suntem în ajun de an nou, mi-am amintit cum, împreună cu colegii de la cultură, odată am hotărât: hai să facem înainte de anul nou, adică pe 31, noaptea, o urătură tradiţională prin cartierele oraşului. Asta era, stai, cam ’71-’72. Era, pe atunci, secretar pe ideologie Sîmboteanu, Aurel. Şi ne-am dus la el cu propunerea. Cum au hotărât ei: ne-au dat un text, procomunist, ca să umblăm cu urătura.
De’ ce-am făcut noi? Erau nişte locuri unde trebuia să fim numaidecât: piaţa, spitalul, miliţia, pompierii. Mai departe, noi mergeam pe cartiere şi spuneam urătura tradiţională, fără nici un fel de ideologie. Ieşeau oamenii din case, de la diferite etaje, de la şapte, nouă, cu lacrimi. Veneau cu pahare de vin…
CIMITIRUL CEL NĂSCĂTOR DE PALAT
Ai spus că ţi-ai început activitatea într-o casă de cultură care se afla în centrul oraşului. Între timp, iacătă, s-a construit un ditamai Palat al culturii. Cum a apărut ideea?
A fost aşa: după ce a fost cutremurul, pe atunci s-a hotărât că construim… Pe atunci era, Dumnezeu să-l ierte, Straşnic, primarul oraşului. Adică predsedateli gorispolkoma. Straşnic a hotărât că trebuie să demoleze casa ceea de cultură din centru şi cinematograful cel vechi. Casa de cultură au demolat-o în trei zile. Ca să câştige un proiect nou. Da’ acolo era altă treabă cu totul. Când intrai înainte din România în Uniunea Sovietică, era scris: „Dobro pojalovati v SSSR!” (Bine ați venit în URSS – nota red.). Da’ la stânga era cimitir şi cruci! Şi a umblat aşa o vorbă, când a trecut Brejnev pe aici: aşa-i la noi, mî vizejaem cuda? (Noi unde venim? – nota red.) Şi ei au hotărât, vasăzică, că demolează cimitirul şi fac casă de cultură!…
Cum te uiţi acum la situaţia palatului? Care este destinul de mai departe al acestui mult încercat edificiu?
O situaţie foarte tristă. Cam tot aceiaşi oameni sus, la nivel înalt, conduc în momentul de faţă republica şi ştiu situaţia care este la Palatul de cultură din Ungheni. Şi nu ştiu cum trebuie de înţeles oamenii aceştia, care ne-au condus până acum oraşul. În toate părţile s-a făcut ceva. La toate obiectele, să spunem aşa, bugetare. A rămas un singur obiect –  palatul culturii – şi n-avem încălzire. Da’ aici nu se află numai casa de cultură, acolo este şi şcoala de pictură, şi şcoala sportivă, şi muzeul.
AMĂGEALĂ!…
Clădirea, în sine, oricine se poate convinge, este într-un hal aproape fără de hal. În stare de degradare. Progresivă. Din cîte ştiu, preşedintele Voronin, anul trecut, a declarat că va face tot posibilul ca Palatul să fie renovat. Şi a promis şi o sumă frumuşică…
Mie îmi pare că eu am înţeles: asta o fost înainte de alegeri un fel de, stai cum se numeşte asta la dânşii… în limbajul ista… de alegeri…
Promisiune?
Ei, promisiune! Amăgeală! A spus că dacă trec comuniştii, apu’ noi vă ajutăm, în viitor, să construiţi casa de cultură. Adică să facem reparaţie capitală. Asta o fost spusă la o adunare, la primărie, unde au fost toţi conducătorii bugetari. Da’ ei, svolocii, se ţin de cuvânt: n-au trecut comuniştii, nu fac nimic! Noi, în toate părţile vorbim, scriem ş.a.m.d. da’, nu se mişcă nimic. Conducerea care o venit azi, eu vreau să spun un lucru: ei mie îmi pare că mai mult o făcut  în scurtul ist timp (eu spun foarte serios), decât o fost aceia înainte la conducere.
Anume?
Ne-au finanţat şi o să avem şi costume, şi aparataj. O să avem încălţăminte pentru ansamblul Struguraş. Am cerut asta vreo zece ani la rând. Mai vrem numai: să se facă încălzire. La noi vin foarte mulţi copii, da’ spre iarnă se duc. Noi trebuie foarte multe să schimbăm. Trebuie să avem o orchestră profesionistă de muzică populară şi dans, orchestră de muzică modernă. Un teatru profesionist. Măcar atât, deocamdată.
Ghenadie Nicu
4 ianuarie 2008


📍Abonează-te la canalul nostru de Telegram și urmarește pagina noastră de Facebook.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *