Opinii / Daniela Dubanjiu: „Bibliotecile – cimitire de cărți”

De câțiva ani auzim tot mai des aceeași frază: „La bibliotecă nu mai vine nimeni. Trebuie închisă.” Pare un argument simplu. În realitate, este doar concluzia unui proces început cu mult timp înainte.

Bibliotecile nu mor pentru că oamenii au încetat să citească. Ele mor pentru că sunt lăsate să moară. Ani la rând primesc finanțări simbolice sau deloc. Clădirile se degradează, fondul de carte îmbătrânește, iar posturile dispar unul câte unul. După aceea, tot autoritățile întreabă de ce biblioteca nu mai are suficienți cititori.

Mai ales în sate, biblioteca este privită ca o cheltuială care trebuie redusă. Cultura ajunge aproape întotdeauna pe ultimul loc atunci când se împart banii. Este ușor să spui că o bibliotecă nu mai este necesară după ce ai lăsat-o ani întregi fără resurse.

Aici apare cea mai mare nedreptate. Mai întâi lași biblioteca fără bani. Nu cumperi cărți noi. Nu investești în clădire. Nu creezi condiții pentru cititori. Apoi privești rezultatul și spui că instituția nu mai este utilă. Cu alte cuvinte, problema este creată chiar de cei care o folosesc mai târziu ca argument pentru desființare.

Este ca și cum ai opri apa unei fântâni și apoi ai spune că nu mai are rost să existe pentru că nu mai oferă apă.

Cu toate acestea, bibliotecile nu sunt goale. Copiii continuă să vină. Elevii caută materiale pentru școală. Adulții caută o carte, o informație sau un loc liniștit unde să citească. De multe ori pleacă fără ceea ce caută. Nu pentru că bibliotecarul nu își face meseria, ci pentru că ani la rând bugetele pentru achiziții au fost aproape inexistente.

În schimb, bibliotecarului i se cere mereu să demonstreze că este util. Nu mai este suficient să fie bibliotecar. Trebuie să completeze tabele, să redacteze rapoarte, să organizeze evenimente, să fotografieze activitățile, să promoveze biblioteca pe rețelele sociale și să participe la campanii de informare, la recensăminte, la procese electorale sau la alte acțiuni care nu au nicio legătură cu profesia sa. Aproape orice responsabilitate nouă ajunge pe umerii lui, numai pentru ca biblioteca să poată justifica faptul că există.

Întrebarea este simplă: dacă bibliotecarul trebuie să facă de toate, cine mai are timp să fie bibliotecar?

Tot mai multe activități sunt organizate pentru rapoarte și statistici, nu pentru oameni. Contează fotografia. Contează cifra trecută într-un tabel. Contează dosarul. Mai puțin contează dacă un copil a descoperit bucuria lecturii sau dacă un adult a găsit informația de care avea nevoie.

Mai este o problemă despre care se vorbește prea puțin. Biblioteca este judecată după criterii care nu au nicio legătură cu misiunea ei. Se numără vizitatorii, activitățile și fotografiile din rapoarte. Se caută cifre care să arate bine pe hârtie. Dar cultura nu poate fi măsurată doar în statistici.

O bibliotecă nu este un magazin. Nu este o afacere care trebuie să aducă profit. Este un serviciu public. Valoarea ei nu stă în numărul de oameni care îi trec zilnic pragul, ci în faptul că este acolo atunci când cineva are nevoie de ea. Pentru copilul care descoperă prima carte. Pentru elevul care caută o informație. Pentru omul care nu își permite să cumpere cărți. Pentru bătrânul care vine să citească ziarul și să schimbe o vorbă cu cineva.

Închiderea unei biblioteci nu este o economie. Este o pierdere. Înseamnă mai puține șanse pentru copii, mai puține oportunități pentru adulți și încă un pas înapoi pentru comunitate.

Bibliotecile au ajuns cimitire de cărți nu pentru că au fost abandonate de cititori. Au ajuns așa pentru că au fost abandonate de cei care aveau datoria să le sprijine. Iar după ce le-au condamnat la uitare, tot ei folosesc această uitare ca motiv pentru a le închide.

Asta nu este reformă. Este abandon, prezentat drept eficiență.