FOTO / Ceremonie de comemorare a deportaților, la Troița Martirilor Neamului din Ungheni

La Troița Martirilor Neamului din Ungheni, zeci de persoane – oficiali, istorici, rude și supraviețuitori ai deportărilor – au participat la o ceremonie de comemorare a celor care au avut de suferit din cauza regimului sovietic.

A fost un eveniment al tăcerii apăsătoare, al durerii împărtășite și al memoriei colective. „Suntem prezenți aici pentru a ne aminti și pentru a nu admite ca asemenea lucruri să se repete. Este un loc de durere comună pentru ce s-a întâmplat atunci. Au fost peste o sută de mii de basarabeni care au fost ridicați și trimiși în regiunile Siberiei de Gheață, în Kazahstan, Omsk, Novosibirsk, Altai. Știm cum au fost transportați în vagoane pentru vite, despărțiți de familii, trimiși la munci forțate”, a declarat Vitalie Vrabie, primarul municipiului Ungheni.

Cei prezenți au depus flori, au ascultat slujba religioasă, dar și mărturiile cutremurătoare ale celor care, în copilărie, au trecut prin tragedia deportărilor.

Nadejda Andriuță, născută în deportare, a relatat celor prezenți despre istoria familiei sale: „În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, au fost ridicați toți membrii familiei noastre din satul Măcărești. Bunelul meu, Pavel Lupeca, fusese primar – acesta a fost motivul deportării. Vecinii l-au denunțat cu minciuni. În seara aceea, bunica făcuse mâncare și tocmai se pregăteau de cină. Atunci au năvălit în casă oameni necunoscuți, înarmați. Nu au putut lua nimic cu ei – doar hainele de pe ei.”

Au fost transportați cu căruța până la Nisporeni, apoi la Tiraspol, unde au fost urcați într-un tren marfar pentru vite. „La Harkov, în Ucraina, familiile au fost despărțite: bărbații – într-un tren către Siberia, în regiunea Sverdlovsk, orașul Ivdell; mamele și copiii – în Kazahstan, regiunea Kîzîlorda. Nu aveau hrană, iar morții erau aruncați din tren la opriri. Le dădeau doar pește sărat, dar nu și apă.”

Ajunși în Kazahstan, au fost primiți de un sat de kazaci care le-au oferit din puținul lor și i-au dus la muncă într-o fermă de vite. După război, în 1945, familia s-a întors în Moldova, dar în 1949 a fost deportată din nou. „Bunica și copiii au fost duși iarăși în Kazahstan. Tatăl meu, Luca Andriuță, fusese și el deportat cu familia, din Milești, Nisporeni. Acolo m-am născut eu, în 1955. Ne-am întors în 1956, dar nu mai aveam nimic. O viață de suferință și umilință.”

O altă supraviețuitoare, Elizaveta Popovici, deportată împreună cu părinții în al doilea val, când avea doar 7 ani, își amintește și ea detaliile familiei sale pe care i-au ridicat din satul Pîrlița: „Un lucru pot să-l spun cu durere: au fost de vină și cei din jurul nostru – vecini, rude – care ne-au trădat. Îmi pare cel mai rău pentru părinții mei. Acum, când mă gândesc la ei, prin ce au fost nevoiți să treacă, mi-i tare trist. Ne-au dus în Siberia, în regiunea Tiumeni. însă, am avut parte de puțin noroc. Am întâlnit oameni buni. Ne-au dat îmbrăcăminte călduroasă și încălțăminte atunci când a venit iarna, pentru că noi nu luasem cu noi nimic. Primii doi ani ne-au ajutat localnicii. Tata a lucrat ca electrician, mama – femeie de serviciu la școală. Am frecventat și școala acolo. Acolo s-au mai născut încă trei copii”.

După reabilitare, familia a început să caute explicații: de ce au fost deportați? De ce au fost pedepsiți fără vină? „Tot ce am găsit a fost o bucată mică de hârtie, unde scria că tata a fost deportat pentru că ar fi fost „culac”. Pe acea hârtie era notată și „averea”: 4 hectare de pământ arabil, 50 de ari de vie și… presupusa vină că „avea oameni care lucrau pentru el”.„Dar nu era așa. Oamenii atunci se ajutau între ei”, a mai menționat ea.

De menționat că doar din raionul Ungheni au fost deportate 203 persoane, printre care și întreaga familie a fostului primar Alexandru Malanciuc.

Tatiana Tesliuc