Opinii / Lucia Bacalu: „Fetiță – doamnă – mătușică… Ce facem?”

Vine o zi, când orice om își dă seama că i-a trecut tinerețea. Mai întâi, auzi adresarea „doamnă” sau „domnule” (dacă nu chiar „chiochi” sau „ghiaghi”). Apoi – „mătușică”, „moșulică”. Și, în final – meditând asupra versurilor lui Eminescu (cine le cunoaște) – „Nu știam să-nvăț a muri vreodată…”. Cine nu le cunoaște, tot la asta se gândește.

Vin alte generații, cărora li se pare, cum de altfel li s-a părut și actualilor vârstnici, că vor fi veșnic „tineri și ferice”, vorba lui Vasile Alecsandri. Timpul, însă, trece repede și lasă urme adânci. Unii, mai ales femeile, care, se știe, sunt mult mai emotive, acceptă cu mare greu îmbătrânirea. În plus, pe vremea când erau tinere și frumoase, întorceau privirile mai că nu ale fiecărui bărbat. De la o anumită vârstă, însă, altele sunt prioritățile.

Nu vreau să plâng de mila nimănui. Sănătate să fie, indiferent de vârsta pe care o ai.
Chiar dacă se vorbește de ceva vreme – să fie vreo două decenii – de îmbătrânirea activă, abia acum a ajuns și pe la noi acest deziderat. Dar, vorba ceea: mai bine mai târziu decât niciodată.
Anul trecut, s-a făcut un pas foarte mare în acest sens. La Ungheni a fost inaugurat Clubul vârstnicilor. Cine credeți că au reacționat imediat? Femeile. Zeci de femei! Și-au găsit ocupații pe gustul lor, au învățat și continuă să învețe să utilizeze tehnologiile informaționale, sunt prezente peste tot, la orice eveniment: și pe post de spectatoare, și pe post de participante.
Te uiți la ele și nu-ți vine a crede că majoritatea au trecut de vârsta de 70 de ani. Sunt active, pline de viață, cu planuri pentru viitor.

Incontestabil, acel Club al vârstnicilor care, între timp, a fost transformat în instituție municipală, este o adevărată istorie de succes. Sunt sigură că, la începuturi, aproape nimeni nu credea că va avea o astfel de ascensiune.

Mai încet, mai cu greu, dar practicile europene (clubul respectiv fiind susținut aproape un an din bani europeni) prind rădăcini și la noi. Acum rămâne ca această experiență să fie replicată și în alte localități, și în alte sectoare ale orașului. Știu că au mai fost încercări de a crea diverse cluburi, cercuri – spuneți-le cum vreți – pentru femei, pentru vârstnici – dar nu au prins atunci. Probabil, nu a fost timpul potrivit.

Și încă ceva. Mai ales, pentru femeile de vârsta a treia. Sunt multe, foarte multe. Trezindu-se peste noapte singure, fără un serviciu (nu poți munci o veșnicie!), fără socializare, se topesc ca lumânarea. Își mai găsesc ele de treabă: și prin grădină, și prin casă, și cu nepoții, și cu o carte în mână, și în fața calculatorului. Totuși, au nevoie și de altceva. Au nevoie să iasă în lume, să simtă că lumea mai are nevoie de ele.
O modalitate ar fi voluntariatul. În statele europene, în Statele Unite ale Americii, este foarte popular voluntariatul între seniori. Anume între seniori!

Îmi vine în cap experiența Germaniei, unde activează de ani buni o organizație de voluntari cunoscută în lumea întreagă – SES (Senior Expert Service). Sute de specialiști extraordinari, după ce ies la pensie, își oferă serviciile mai ales în statele în care chiar e nevoie de expertize specializate într-un domeniu sau altul.

La noi continuă să se pună accentul doar pe tineri. Majoritatea dintre ei sunt elevi și, pur și
simplu, îndeplinesc niște sarcini puse de adulți – ca la școală. Nu contest faptul că o parte
învață să fie mai deschiși, mai implicați, mai activi. Și e foarte bine. Dar să nu uităm de
vârstnici. De seniorii și senioarele noastre, cu multă experiență și dorință de a aduce folos
comunității în care trăiesc.