La drum / Stația feroviară din Pîrlița – locul în care mai staționează trenuri

De cum ajungi la platforma de beton din centru satului Pîrlița, chiar lângă magazinul alimentar, niște trepte îți indică, dar și îți ușurează calea pentru a ajunge la stația de cale ferată. După ce am coborât zecile de scări, o altă cărărușă te invită parcă să o traversezi, apoi o altă cărărușă. Și cu cât cobori mai în vale, cu atât mai mult zgomotul mașinilor ce trec pe drumul central se diminuează.

Un cățeluș somnoros se ridică agale, vădit deranjat de faptul că i-am perturbat siesta. Scoate vreo două sunete ce se vor a fi lătrat și se duce alene să-și caute un alt locușor în care să-și poată prelungi somnul. Undeva mai la umbră, căci era foarte cald în acea zi de aprilie.

Liniștea din apropierea gării este străpunsă de un cântec în limba rusă, ce răsuna în boxe la un volum maxim, ce venea de la o casă din apropiere.

Am ajuns pe peronul gării. Nici țipenie de om. Ne-am oprit la prima clădire de pe peron. Am încercat să intrăm, ușa era închisă. Iar pe geam era lipită o foaie de matematică ruptă dintr-un caiet pe care era scris, în limbile română și rusă, graficul circulației trenului de pe ruta Ungheni – Chișinău. Primul tren, care sosește în gară și sparge liniștea cu zgomotul lui, e cel de la ora 4.25 și staționează doar pentru un minut. Iar cel de seară, ajunge în stație la 20.58 de minute, având același timp de staționare.

Florile de pe geam dădeau de știre că cineva ar fi trebuit să fie în clădire. Ne-am uitat prin geamul de sticlă, însă nu am zărit pe nimeni, așa că am mers mai departe.

Ne-am oprit în fața gării, unde, cu litere de tipar, atât în limba română, cât și în cea rusă scrie PÎRLIȚA/ПЫРЛИЦA. Geamurile de la primul nivel erau acoperite cu plăci din OSB și vopsite într-o nuanță de gri, pesemne ca să evite pătrunderea în clădire a persoanelor certate cu bunul simț. Ușile scorojite mai păstrează culoarea maronie, deși nu atât de intensă, iar lăcatele închise au ferecat accesul în interior. Totuși am tras un pic de ușă, în speranța că poate vom avea noroc și cineva va ieși. Dar nimic, încercările s-au dovedit a fi zădarnice. În schimb, printre ușile un pic întredeschise, ieșea un aer foarte rece, de-ți oprea suflarea în cea zi călduroasă de aprilie. Am analizat fecare detaliu al clădirii, lăcățile voluminoase care încuiau orice ușă, băncile pe care, cândva, călătorii așteptau trenul. Și desigur, mi-am amintit de perioada când eram studentă și, uneori, involuntar eram martoră la ceea ce se întâmpla pe acest peron: la îmbrățișările lungi de bun venit sau despărțire, la săruturile dintre îndrăgostiți, sau cum cei dragi transmiteau gențile pline cu mâncare pentru studenții care-și făceau studiile în capitală. Doamne, ce mai forfotea lumea atunci, cu 15-20 de ani în urmă. Mă întreb: Unde-s acei oameni?

În acel moment mi-am adus aminte și de filmul regizorului Igor Cobîleanski „(Plictis și) Inspirație”, care a fost filmat în 2008 chiar aici, la gara feroviară din Pîrlița. Filmul prezintă povestea unui primar plictisit, a adjun­ctului său şi a poliţistului din sat. Toţi sunt în căutarea ins­piraţiei, dar, la un moment dat, alunecă spre ridicol. Mi-a rămas întipărită în minte întrebarea adjunctului din film: „Domn primar! Trenurile astea merg de la est la vest, zi și noapte, dar niciunul nu oprește în sat la noi. De ce?”, la care primarul răspunde: „Cum să oprească? Vrei să se ducă toți ai noștri cu el?”. Da, iată că primarul a avut dreptate! Au cam plecat ai noștri și continuă să o facă.

Câteva minute în șir ne-am tot uitat de jur împrejur, am admirat construcția, stilul și remarcasem că trecerea anilor, totuși, și-a lăsat amprenta. Am tot tras ba de o ușă, ba de alta și când aproape că ne-am dat bătute, iată că una dintre ușe se deschide. În prag ne întîmpină, binevoitoare, o femeie de până la 35 de ani. Priponește ușa într-un cârlig de metal și se uită lung la noi. „Am crezut că sunt niște persoane care dau târcoale prin zonă și de aceea nu am ieșit. Câteodată, mai vin și bat prin ferestre și mie frică să ies de fiecare dată… te pui cu ce are omul în minte… Dar voi cine sunteți?”, ne întreabă ea, punându-și mâinile în șolduri.

Luate prin suprindere de această apariție neașteptată a femeii, ne revenim și începem prezentările. Îi spunem care e scopul aflării noastre acolo, însă femeia încă ne privește suspicioasă și nu dorește să ne ofere mai multe detalii. Ne cerem permisiunea măcar să facem un tur prin încăpere, să vedem mecanismul de funcționare. Ne permite, însă pentru liniștea ei, ne spune să așteptăm o clipă să ceară permisiunea de la șefă. „Dau mai bine un telefon să raportez cine sunteți și ce vreți să faceți, ca să nu fie probleme…”, se scuză ea. A intrat în clădire și noi, fuguța, din urma ei.

Pășim în interiorul clădirii într-un culoar lung și îngust. Până femeia a „raportat” la telefon, noi am tras cu ochiul în interior. Curioase, am tras de toate ușile, dar toate erau încuiate. Doar ușa de la cabinetul în care își desfășoară activitatea impiegatul de mișcare, adică femeia care ne-a întâmpinat, este larg deschisă. După ce a terminat discuția, ne-a invitat înăuntru. Șefa i-a permis să facem fotografii, să discutăte cu noi. Dar din păcate, tînăra nu a vrut să se prezinte, deși, cu mare deschidere, ne-a răspuns la toate întrebările pe care i le-am adresat. Ba mai mult, ne-a explicat în detalii ce presupune munca ei ca și impiegat de mișcare, cum funcționează panoul de comnadă chiar din centrul acelei încăperi.

De acolo, de prin zecile de butoane și luminițe roșii, și verzi, impiegatul are grijă să coordoneze și să execute operațiile legate de circulația trenurilor și executarea manevrelor vehiculelor feroviare din stația de cale ferată, în condiții de siguranță feroviară. În timpul serviciului, impiegatul de mișcare răspunde de toate activitățile legate de circulația trenurilor și executarea manevrei vehiculelor feroviare care se execută în stație. Execută operații legate de primirea, expedierea, trecerea trenurilor conform graficelor de circulație, executarea operațiilor de manevră, manipularea instalațiilor din dotarea stației și a altor operații de exploatare. Am întrebat-o dacă a urmat  vreo școală specială: „Nu, am învățat când m-am angajat la serviciu”, ne spune ea.

Am aflat că tînăra este din Pîrlița. De aproape șase ani, tânăra femeie dirijează activitatea de mișcare a trenurilor. Ea este impiegat de mișcare din Stația Feroviară Pîrlița. „Cum v-ați angajat, știind că lucrătorii căii ferate nu primeau salarii cu lunile?”, întreb iarăși eu. „Mi-e comod, pentru că sunt în sat, lucrez în ture și astfel pot să am grijă și de copii”, ne răspunde.

Salariul pe care-l ridică ajunge la 5000 de lei. Ar fi suficient, spune ea, dacă l-ar mai primi la timp.

Am observat că toate panourile informative afișate pe pereți sunt scrise în limba rusă. „De ce, doar în rusă?”, am întrebat-o. ”Pentru că lucrăm încă după instrucția de pe timpuri”, ne spune ea.

Am întrebat-o ce s-a schimbat aici, în ultimii ani. „Foarte multe s-au schimbat. Multe nu mai sunt așa cum era odată. Mai sunt câțiva pasageri, însă din cauză că multe trenuri nu mai circulă, numărul de călători a scăzut foarte mult… Păcat, nu putem face nimic, nu depinde de noi”, povestește ea.

Zilnic, potrivit ei, de la gara feroviară din Pîrlița, urcă și coboară, în mediu, vreo 15 persoane. Acestea, în marea lor majoritate, sunt angajați ai Căilor Ferate din Moldova. Din păcate, noi nu am reușit să vorbim cu niciunul dintre ei, pentru că niciun tren nu staționează în gară la amiază, atunci când noi ne-am aflat acolo.

Tatiana Tesliuc