Podcast / ”Idei în ecuație” cu Igor Filipciuc – tânărul care crede că este greu să ajungi sus, dar e și mai greu să te menții acolo

Numele lui Igor Filipciuc a devenit unul bine-cunoscut la Călărași în ultima perioadă. Tânărul a ales să urmeze profesia de coregraf, iar după o perioadă lungă în care a fost el însuși dansator în Ansamblul de Dansuri Populare ”Codrenii”, de șase ani este conducătorul colectivului. În plus, mai e și profesor la Școala de Arte ”George Enescu” din Călărași, la catedra de Coregrafie, conducând și ansamblurile de dansatori ”Vălcinețenii” de la Vălcineț și ”Mugurel” de la Peticeni.

Rezultatele muncii lui sunt impresionante, iar dansatorii călărășeni culeg laurii pe la diverse competiții de dans, atât din țară, cât și din afară. Despre cum reușește să le mențină interesul și entuziasmul pentru dansurile populare, în ciuda preferinței lor pentru dansurile moderne, ne spune chiar Igor Filipciuc.

Cum ai descoperit pasiunea pentru dans și care a fost momentul definitoriu în care ți-ai dat seama că asta vrei să faci?

În primul rând pasiunea pentru dans mi-am descoperit-o așa, dintr-o glumă, venind la o repetiție cu prietenii cu care jucam fotbal. Mi-a plăcut foarte mult din prima, pentru că m-a cucerit modul în care copiii dansau pe scenă, mișcările pe care le făceau, dar și  combinarea între fete și băieți, prietenia dintre ei. Și mi-am dorit și eu asta, pentru că până atunci jucasem fotbal, unde erau doar băieți, dar aici apăruse deja și fetele. Așa că am plecat acasă la părinți și le-am spus că vreau și eu la dansuri. Răspunsul a fost ceva de genul: ”Ce fel de dansator din tine?”. Le-am spus ca vreau să încerc și m-au lăsat pe mine să decid. Așa că am mers singur la domnul Gheorghe Furculiță, care atunci era conducător, iar dânsul m-a acceptat în grupă, pentru că avea nevoie de băieți, dar cu o condiție – că trebuie să ajung din urmă colegii care deja aveau cinci-șase ani de dans. Deci am început destul de târziu dansurile, eram prin clasa a IX-a.

S-a dovedit a fi dificilă integrarea în colectiv?

De la început mi-a fost foarte greu, din motiv că jucând fotbal de ani buni, picioarele îmi erau pregătite pentru fotbal, nici într-un caz pentru dansuri. Mi-a fost foarte greu să intru într-un colectiv gata format, dar mă bucur că am trecut peste toate etapele grele și în scurt timp am început să prind drag de dans și n-am putut să mă mai despart de el.

Există oameni sau modele de referință care au stat la baza formării tale ca dansator și coregraf de succes?

Da, pot spune că m-am condus mereu după domnul Gheorghe Furculiță, care mi-a fost un exemplu despre cum trebuie să fie un conducător. Pentru că dacă în sport există un campion, iar toți încearcă să se conducă după el, atunci în dansurile populare așa ceva nu există, pentru că sunt dansuri de grup. Deci nu prea poți să îți creezi modele. Ca și coregraf am început să pun foarte mult accent pe partea tehnică, dar nu neglijez nici partea artistică. Lucrăm împreună cu domnul Gheorghe Furculiță, ne completăm și totul devine mai ușor.

Ai fost dansator, acum conducător. Ce te-a inspirat să lucrezi cu un colectiv de copii?

Am început să lucrez într-un colectiv cu copiii, fiind încă student. Primul a fost colectivul ”Izvoraș”, de la Sipoteni,  care era condus de domnul Gheorghe Furculiță. Dumnealui m-a invitat să încerc să antrenez copiii pentru început o zi în săptămână. Am acceptat. Pe atunci eram student și o zi în săptămână îmi era de ajuns. Apoi am trecut la două  zile și când am văzut că încep să mă acomodez și au început a se vedea rezultatele, mi-a încredințat misiunea de a lucra de unul singur cu ei.  Așa că am lucrat o perioadă ca și conducător artistic al Ansamblului ”Izvoraș”, iar după aceea am făcut schimb de colective.

Erai student la coregrafie?

Nu, eram student la Academia de Studii Economice, la Facultatea Cibernetică. Nici nu mă gândeam să fac pe atunci studiile la coregrafie . A fost mai mult ca un hobby, pentru că practic nu mă puteam despărți de grupă. Așa că veneam seara după lecții la Călărași la repetiții și domnul Gheorghe Furculiță a văzut că sunt pasionat și implicat și am decis să încercăm. Deja studiile la Facultatea de Dans de la Academia de Arte am făcut-o când am început să lucrez ca profesor la Școala de Arte și era nevoie de actul respectiv.

Cum se împacă acum cele două profesii pe care le ai?

Pe lângă cele două facultăți am absolvit și Colegiul Pedagogic ”Alexandru cel Bun”, la învățământ primar, și pot spune că anume colegiul m-a ajutat cel mai mult până acum în lucrul cu copiii. Am învățat cum să le vorbesc, cum să mă exprim față de ei și cum să îmi expun gândurile ca să ajung la copil, dar și la părinți, pentru că avem mult de lucrat și cu părinții.

Este greu să lucrezi cu copiii?

Da. Dar mai greu este să lucrezi cu părinții. Este greu cu copiii până când încep ei să înțeleagă disciplina care trebuie respectată la dansuri. Apoi trebuie să se acomodeze cu ”răbdarea” la dansuri, fiindcă trebuie ca tot colectivul să învețe să se pornească în același pas, în aceeași direcție. După ce învățăm dansurile, este un pic mai ușor, pentru că atunci trecem doar la prelucrarea lor. Am spus că este greu cu părinții pentru că fiecare își dorește ca copilul lui să fie dansator, dar nu e chiar atât de simplu și nu toți reușesc. Unul este mai talentat, altul mai puțin, iar atunci când unii părinți încearcă să se implice în activitatea noastră, lucrurile se complică.

 Care au fost cele mai deosebite momente pe care le-ai trăit în calitate de dansator, dar și alături de tinerii pe care îi antrenezi?

Pentru mine cel mai memorabil a fost primul concert la care am participat la un concert la Chișinău. Am dansat atunci un vals și pentru mine a fost ceva deosebit: prima oară pe scenă, prima oară în costum de dans, prima oară am văzut reacția publicului. A fost ceva extraordinar și mi-a lăsat amintiri plăcute. În schimb, ca profesor, emoțiile sunt mereu mari la orice concert, fie că este unul local, pe scenă la noi, sau paradă prin oraș, sau un concurs național, sau internațional.  Mă tem de fiecare dată ca copiii să nu intre cumva în panică, să nu greșească, să nu cadă vreun brâu, să fie totul ideal. Apoi, după ce dansează, se încep emoțiile să vezi rezultatul final: cum îi apreciază publicul etc. Sunt niște emoții de nedescris în momentele celea, simt nevoia să mă mișc încontinuu, nu pot sta locului. Este o îmbinare între teamă, bucurie și poate și de tristețe pe alocuri, pentru că văd unele  greșeli, înțeleg că mai este de lucru, mai observ unele momente de neatenție a copiilor etc. Avem și bucuria ceea nemaipomenită când aflăm că am luat un premiu mare. Dar nu durează mult euforia, ne concentrăm și mai mult, fiindcă este foarte complicat după aceea să lucrăm cu copiii. Ei încep să se creadă cei mai buni, așa că trebuie să-i mobilizăm din nou și îi facem să înțeleagă ca e greu să ajungi sus, dar să te menții e și mai greu.

Ce înseamnă „Codrenii” pentru tine?

De multe ori m-am gândit la întrebarea asta. E un fel de a doua casă, a doua familie a mea. Există momente de stres, momente de fericire împreună cu copiii, momente de succes, dar totodată oboseala își spune cuvântul, ai vrea să cedezi, dar nu ai voie. Sunt zile când vin la repetiții cu plăcere, mi-e dor de copii, vreau sa-i vad, vreau să muncesc împreună cu ei, dar sunt zile când ajung să fiu nervos, pentru că sunt obraznici, așa că tot ce îmi doresc e să mă duc acasă, să mă odihnesc. Dar asta îmi trece repejor. Așa că nu pot să zic că totul este ideal, pentru că nu cred că există așa ceva. Întotdeauna este loc și de mai bine și trebuie să privim obiectiv lucrurile, să corectăm ceea ce este rău și să păstrăm ceea ce este bun și frumos.

Cum reușești să asiguri un echilibru între instruirea riguroasă a copiilor în dans și menținerea lor motivați și pasionați pentru acest domeniu?

Trebuie timp ca ei să înțeleagă că eu sunt rău și serios. Fiindcă întotdeauna când încerc să merg cu partea pozitivă cu ei, atunci nu mai sunt atât de atenți la dansuri. De aceea mi-am zis că lasă mai bine să fiu un pic mai sever, mai rău, dar în schimb știu că o să am rezultate foarte bune pe scenă. Există momente când parcă aș vrea să îi laud după concerte, aș vrea să le spun că mi-a plăcut cum au dansat, dar știu că dacă le voi spune așa, la următoarele repetiții nu vor mai concentra la fel de bine și nu vor lucra la nivel la următoarea repetiție. De aceea și mă țin așa mai distant, nu îi laud și le spun mereu că e nevoie să fie și mai atenți, mai corecți, să zâmbească mai mult și să dea mai multă viață dansului. Trebuie să tindem spre un nivel și mai înalt, sau cel puțin să îl menținem pe cel actual.

 Sunt părinți care insistă să-și dea copiii la dansuri, chiar dacă aceștia visează la box, gimnastică sau alte activități. Se poate face dans ”cu forța”?

Nu se poate face dans cu forța. De aceea și le spunem din primii ani la părinți să nu oblige copiii să vină la dansuri. Pentru că dacă nu le place, nici nu pot să îndeplinească niște cerințe, să se lase modelați, să lucreze la repetiții, așa încât îi încurcă și pe ceilalți. Recomandarea noastră este să îi lase să se ducă la sportul care le place și să se dezvolte în activitatea care le este pe plac.

 Dacă ar fi să o iei de la început, ce ai alege?

Dansuri, doar că aș începe mult mai devreme. Am înțeles că am început târziu și că am pierdut timp prețios, în care m-aș fi putut dezvolta și mai mult, aș fi putut căpăta o și mai mare experiență.