Opinii / Lucia Bacalu: Internetul nostru cel de toate zilele

Internetul ne acaparează viața din ce în ce mai mult și mai insistent. E bine sau e rău? Nu cred că cineva are, la momentul de față un răspuns foarte clar la această întrebare.

E bine, cred eu, pentru că ai acces la o sumedenie de informație din orice domeniu dorești.
E rău, pentru că o parte din informație este eronată și manipulatoare.

E bine, pentru că, datorită internetului, poți să-ți promovezi mult mai lejer și cu mai puține costuri activitatea, afacerea. Poți, la urma urmei, să te lauzi cu ce-ți poftește inima: copii, cărți, nunți, bucate, călătorii și tot așa mai departe. Poți să critici cât vrei și pe cine vrei.
E rău, pentru că, în aceste cazuri, apar tot felul de troli. Atenție! Trol înseamnă persoana care nu are curajul să-și afișeze identitatea sau este plătită pentru ceea ce face – neoficial! În plus, datorită internetului, de multe ori se promovează incultura și prostia.

Totuși, e bine, pentru că îți dai seama, uneori, de valoarea adevărată a unei sau alte persoane. Cum, Doamne, poți edita cărți pe bandă rulantă și nu ești în stare să postezi un mesaj scurt și simplu, scris fără greșeli gramaticale? Scuze, gen „M-am grăbit”, nu merg. Regretabil, în aceste cazuri, e faptul că printre cei care comit greșeli impardonabile se numără și mulți pedagogi. Chiar dacă predai biologia, chimia sau istoria, ești dator să cunoști gramatica limbii în care scrii. Nimeni nu are pretenția de la acești oameni să cunoască fonetica, etimologia sau alte domenii ale lingvisticii. Dar să nu știi când se scrie „va” și când „v-a”, sau „la” și „l-a”, mi se pare rușinos. Sunt reguli care se învață în clasele primare!

E fabulos să poți admira, datorită internetului, fiind chiar și pe o bancă într-un parc, în transport sau pe fotoliul de acasă, locuri exotice, clădiri de patrimoniu, opere de artă etc. Totuși, după ce le-ai văzut virtual, ai vrea să mergi să le vezi și „pe viu”. E un cu totul alt sentiment, mult mai profund. E o senzație de viață, de trăire.

Sau o carte. Poți să o citești și de pe o tabletă. Dar, atunci când o iei în mână, simți că acea carte are… suflet. Mirosul vopselii de tipar, foșnetul paginilor, coperțile acelor cărți te fac să trăiești alte sentimente.

Bineînțeles, internetul este una dintre cele mai mari descoperiri ale omului și astăzi aproape nimeni nu-și mai poate imagina viața fără el. Nu e rău. E rău, însă, că tot mai multă lume devine dependentă de el. E ca un drog. În transport, la evenimente importante, mese rotunde, ședințe sau petreceri de tot felul – peste tot poți vedea zeci de persoane cu nasul în telefon. Astfel viața le trece pe alături.

Deseori, în virtutea meseriei mele, sunt nevoită să fac poze de la un eveniment sau altul. Ce credeți? În ultima perioadă, este foarte complicat să captezi imagini care să redea, spre exemplu, interesul publicului pentru acel eveniment. Neapărat se va găsi cineva, care să scoată telefonul și să se uite în el. Și apar în fotografii trei persoane concentrate, cu ochii strălucitori, ascultând pe cineva, iar între ele – un personaj cu nasul în telefon.

Până și la cinema, în timpul proiecției unui film, se vor găsi dintre cei care măcar o dată își vor deschide telefonul să se uite ce mesaje le-au mai venit sau ce bârfe au mai fost postate pe vreo rețea socială. E grav. Omul se transformă, treptat, dintr-un tip vesel, sociabil, în unul închis în sine, pe care îl interesează doar telefonul său și internetul.

Ne vom desprinde oare, ne vom trata vreodată de această dependență? Sau ne vom adânci tot mai mult în lumea virtuală, uitând ce înseamnă să trăiești cu adevărat?