Părintele Anton (III). RĂBDAREA – virtute dumnezeiască

Aș fi un mare naiv, dacă mi-aș propune să scriu totul despre părintele Anton Tudoreanu. Despre domnia sa s-au scris multe și se vor scrie încă. Poate mai mult decât niște articole sporadice. Despre dumnealui merită să se scrie volume, care să se regăsească pe mesele celor ce studiază religia și teologia, căci părintele Tudoreanu  este un exemplu ilustru de slujire lui Dumnezeu.
Mă văd, însă, obligat să mai prezint câteva momente din viața și activitatea dânsului. Unele dintre ele sunt mai delicate, cu un conținut sumbru, dar care vin să întregească portretul protagonistului nostru și, mai ales, să evidențieze răbdarea, care pentru părintele Anton nu era o manifestare de moment.
Răbdarea pentru dumnealui era un mod de a fi, un stil de viață dacă vreți, era însuși sensul existenței sale. Această virtute l-a și ajutat să treacă peste toate încercările timpurilor, și celor mai vechi, și celor mai noi.
Și, într-adevăr, când a trebuit mai multă răbdare?
Poate atunci când Anton, născut în anul 1923, fiul lui Tudor și al Elizavetei Tudoreanu din Păulești, studia la Seminarul Teologic din Chișinău, ulterior evacuat în Banat, iar războiul a făcut ca el, din Timișoara, să fie mobilizat în Armata Română.
Sau poate atunci când, în 1944, sovieticii l-au adus la Tiraspol și iarăși a fost trimis pe front. A fost grav rănit la cap, fiind apoi luni de zile prin spitalele de campanie pe teritoriul Poloniei și apoi ale Prusiei.
După revenirea la baștină, credința și răbdarea l-au determinat pe Anton să se hirotonisească și să devină parohul satelor Păulești și Nișcani, raionul Călărași.
Anul 1959 a fost unul trist pentru creștinismul din R.S.S. Moldovenească. Sute de biserici au fost închise și lăsate la voia întâmplării, multe dintre ele fiind utilizate ulterior pentru cele mai năzdrăvane „proiecte”, dacă e să folosim un cuvânt mai la modă actualmente.
Și iarăși a fost nevoie de răbdare, căci bisericile în care slujea preotul Anton au fost închise și ele, iar el a trecut la Sipoteni.
Sipotenenii, foarte mulți la număr și foarte diferiți la caractere, au constituit mediul în care părintele Anton s-a manifestat ca o față bisericească luminată, fermă și corectă. Numai cu o răbdare venită de Sus a putut să-i împace pe majoritatea, să le cucerească dragostea și respectul.
Intenționat am subliniat cuvântul „majoritatea”. Desigur, în circumstanțele anilor 50,  erau indivizi care doreau cu orice preț să-și demonstreze, în fața autorităților de atunci docilitatea excesivă.
Dar oare se putea opune cumva sau supăra părintele Anton, când funcționarul de la centrul raional îl chema, îl insulta și chiar îi stabilea strict orarul și traseul pe care urma să-l respecte când avea să meargă de acasă spre biserică și înapoi?
Într-o duminică, un brigadier din colhozul local, Ion Grigore Chitoroagă, a primit indicația unui sef să meargă și să închidă biserica, ca oamenii să se ducă la seceriș și nu la slujbă.
Nenea Ion a refuzat. S-a găsit, însă, alt brigadier, care visa să fie „prisâdateli” în sat. S-a pornit să îndeplinească sarcina deocheată, doar că pe drum spre biserică s-a răsturnat motocicleta, iar el a decedat.
Sătenii și azi mai vorbesc cu tristețe și ironie despre această prostie omenească, iar mama deseori ne aducea aminte în copilăria noastră.
Nimeni nu știe ce se petrecea în sufletul părintelui Anton atunci când, susținut de un grup de credincioși, în ciuda interdicțiilor și presiunilor autorităților, a organizat și a înfăptuit reparația bisericii; atunci când unii locuitori din preajmă se plângeau la raion că nu au viață bună din pricina bocănitului.
Altă dată, s-a găsit un grup de inși ce au decis să-i ceară socoteală părintelui Anton și l-au invitat „la covor” în sediul casei de cultură. Dumnealui a venit, a deschis ușa. În încăpere era un fum dens de țigară, de pluteau topoarele. „Oameni buni, le-a zis părintele, neavoastră vă aflați în casa de cultură. Aici trebuie să învățați și să faceți cultură! La revedere”. Activiștii au rămas perplecși.
Iartă-i, Doamne, pe toți că n-au știut ce fac.
Noua suflare de la sfârșitul anilor 80 – începutul anilor 90 a descătușat sufletele oamenilor, le-a deschis calea spre credință, spre biserică. Părintele Anton, cu care am discutat în repetate rânduri, avea o atitudine calmă față de aceste noi realități. Continua să fie același, așa cum l-au cunoscut enoriașii zeci de ani: om de o cultură deosebită și o cumsecădenie uimitoare. Era plin de demnitate, vorbea puțin și nu suporta pălăvrăgeala.
În toamna anului 1990, la insistența comitetului bisericesc și încurajat de mai mulți credincioși activi, părintele Anton a acceptat, în sfârșit, să participe la o mare acțiune publică: sfințirea șipotului satului Sipoteni. A venit o mare de lume de prin toate părțile, căci era sărbătorit și hramul satului în noile condiții democratice.
Părintele a săvârșit ritualul creștinesc, așa cum făcea de obicei, după care s-a retras. Au urmat acțiuni publice de comemorare a celor căzuți în cel de-al doilea război mondial, la care părintele Anton Tudoreanu era invitat deja și ca veteran de război. De acum mitingurile neapărat erau precedate de  panahida dusă de preotul nostru.
Anii… Părintele Anton, cu vârsta, devenea tot mai domol în mișcări. Către anul 2001, starea sănătății i se înrăutățește. Cu toate acesta, nu înceta să vină la biserică, unde serviciul divin era deja preluat de preotul Ghenadie.
Părintele Anton a lăsat cuvânt să fie înmormântat la Nișcani, alături de soția sa Elizaveta,  care a decedat la naștere, împreună cu pruncul său, cu aproximativ 40  de ani mai devreme.
Doamne! Câtă durere! Câtă credință! Câtă răbdare!
A plecat la Domnul pe 6 iunie 2001 și a fost înmormântat așa cum i-a fost dorința, la Nișcani, chiar dacă sipotenenii și-au dorit ca părintele lor drag să fie înmormântat în curtea bisericii în care vocea dumnezeiască a domniei sale a răsunat 42 de ani.
La 40 de zile de la trecerea sa la cele veșnice, enoriașii din Sipoteni au înălțat în curtea bisericii o răstignire în memoria celui care a fost părintele Anton Tudoreanu.
Alexandru Lipcanu,
5 iulie 2017