Țara aceasta nu are cum trăi bine

Foarte mulți dintre noi au avut ocazia să audă de la persoane plecate peste hotare că „aici”, adică acasă, lucrurile stau altfel decît „acolo”, adică în țara de adopție. Noi, cei care am rămas acasă, care nu am plecat, ne enervăm, ne supărăm, ba chiar îndrăznim să aruncăm fraze de genul: „Parcă ar fi din fund de boier. Se dă civilizat după ce a fost mai mulți ani gastarbeiter prin Europa. Uite acum ce punctual și educat mai este”. Și tot așa mai departe.
Din experiența mea, am reușit să învăț că punctualitatea nu e doar un semn de educație, ci și un mod firesc de a privi și a face careva lucruri. Săptămîna trecută, din cauza lipsei de timp, am fost nevoit să iau maxi-taxiul, alfel spus, „rutiera” Chișinău-Ungheni. Ora plecării era scrisă cu cifre mari pe parbriz – 11:20. Aceeași oră era trecută și pe bilet.
Am urcat în maxi-taxi. În spatele meu, pe bancă, stătea un bărbat. Se vedea că e străin. Se grăbea la Ungheni pentru a-și lua camionul de la reparaţie, ca apoi să plece în Europa. Lîngă el – un alt bărbat. Din cîte am înțeles, se cunoșteau. Se pare că aveau același gen de activitate: se ocupau cu transportarea încărcăturilor, lucrau pe TIR-uri.
În sfîrșit, a venit și ora plecării. În jurul mașinii – țipenie de om. Străinul începu a da primele semne de îngrijorare. Se vedea de la o poştă că este contrariat. Se uită la ceas, apoi în bilet, după care iar la ceas. Nedumerit, își întreabă vecinul cît e ora. Celălalt îl liniștește: „Fii pe pace, acuși, în două-trei minute, plecăm. Oricum o să ajungem. Ha-ha-ha, nu tot acolo o să fim?”.
„Da, dar eu am promis că voi fi la vamă la ora 14.00. Acolo voi fi așteptat”, spuse străinul într-o  limbă română stîlcită, însă cu o străduință mai mare decît o fac unii dintre rușii din țara noastră. Într-un final, peste vreo trei-patru minute de la ora stabilită, îşi face apariţia și conducătorul auto. La întrebarea, cînd pornim, că e timpul deja, el răspunse pe un ton zeflemitor, plin de ironie și îngîmfare: „Acuși. Nu vin turcii…”.
Iată atunci am aflat că străinul era, de fapt, de origine turcă, născut în Germania. Cu siguranță, omul nu a înțeles de ce trebuie să vină turcii și unde sînt ei acum.
În sfîrșit, pornim. La ora 11:26. Este greu să descriu fața turcului atunci cînd microbuzul s-a oprit la colțul Gării de Nord, pentru ca șoferul să-și ia „documentele”. Bietul om… O fi crezut că e așa de aproape Ungheniul și, pentru o plimbare de zece metri, a fost nevoit să dea atîția bani şi să piardă atîta amar de timp. Sau poate s-o fi gîndit că s-a defectat mașina.
Pe drum am făcut nenumărate opriri, pentru a mai lua cîte un pasager sau pentru a lăsa dintre cei luați. Bietul om nu mai înţelegea nimic. Tot îi adresa vecinului întrebări logice pentru țările civilizate. De fiecare dată, primea cam acelaşi răspuns: „Las’că ajungem… Te vor aștepta ei un pic. Nu tot acolo vom ajunge? Tișe edeși, dalișe budeși”. Nu știu dacă a înțeles ceva, dar, după această frază, omul nu a mai zis nimic.
Sincer să fiu, nici nu ştiu ce să spun. Pe de o parte, nimănui nu-i place să aștepte. Pe de altă parte, toți ne lăsăm așteptați. Ne supărăm atunci cînd sîntem apostrofați că nu facem bine ceva. Dar cum putem fi buni în ceva, dacă nu sîntem buni nici măcar față de noi înșine?