Jurnalul din tren | Doamne, vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni

V-am promis că în noul an voi veni cu o nouă rubrică – „Agenda intelectualului emigrant”, iar „Jurnalul din tren” îl voi lăsa se odihnească. Nu că nu aş avea ce scrie în el, ci pentru că am o serie de mărturisiri ale unor adevăraţi intelectuali care au fost nevoiţi să-şi caute rost în altă ţară şi, bineînţeles, nu ca intelectuali.
Situaţia însă mă impune să revin la „Jurnalul din tren”. Nefericita vînătoare de la Făleşti şi tot tăvălugul care a urmat m-a dezgustat atît de mult, încît îmi venea să plec din ţara asta, pe cît de săracă şi mîrşavă, pe atît de imorală. Iniţial, mi-am zis să nu scriu nici un rînd despre acest caz, despre moartea acelui tînăr. În primul rînd, ştiu ce înseamnă să pierzi un om drag (acum trei ani, mi-am pierdut mama, secerată de o boala cumplită); ştiu cum e cînd cineva îţi aminteşte mereu despre aceasta. În plus, am aflat că sufletul celui răposat se chinuie atunci cînd este bocit sau pomenit excesiv.
Ceea ce m-a făcut să scriu aceste rînduri a fost discuţia cu doi tineri în acelaşi tren cu care v-am obişnuit deja. Ca de obicei, citeam un ziar. Pe prima pagină era fotografia cu mormîntul lui Sorin Paciu, dar şi a celui ce se numeşte procuror general al R. Moldova.
La scurt timp, unul dintre tineri nu mai răbdă şi îmi spuse: ,,Nu te supăra, da crezi că vor mai descoperi vreodată ce a fost acolo?”. Întrebarea nu m-a surprins. I-am răspuns că nu cred, deoarece sînt prea „mari oamenii” care au fost la acea vînătoare.
„Sigur că nu se va afla nimic, la fel cum nu se ştie nimic despre 7 apilie. Noi am urlat, ne-am zbătut ca proştii, da ei se „tusuesk” mai departe ca „bratanii”…”, zîmbeşte tînărul. Îi spun că şi eu sînt dezamăgit de rezultatele dosarului 7 apilie. „Eu nu-s dezamăgit, eu „turb” că frumoşii ăştia doi, pentru care mi-am rupt fundul (Vlad Filat şi Mihai Ghimpu), şi-au băgat ceva în noi după ce au gustat dulceaţa puterii”, sare el de pe scaun şi iese la fumat.
Un alt tînăr, student la Academia Teologică, se arată şi el indignat. „Dumnezeu spune că nu doreşte moarte păcătosului, dar să se întoacă şi să fie viu. Cum să fii viu, dacă ai văzut cum moare un om şi nu ai spus nimic?”, se întreabă viitorul preot, apoi adaugă: „Cînd îi vezi că aduc focul haric de la Ierusalim şi intră în biserici, nici nu ştii unde să te mai ascunzi de mînia lui Dumnezeu”.
Revine de la fumat primul meu interlocutor. „Şi cînd mă gîndesc cît m-am chinuit să-i aduc pe „frumoşii” ăştea la putere, îmi vine să-mi trag o palmă. Cum îmi rugam, în genunchi, toate neamurile să nu-i voteze pe comunişti, că sînt nişte canalii… Noi, ca proştii, i-am crezut pe ăştia că o să facă dreptate. Dar ei îs mai răi ca potaiele roşii”, spune tînărul, după care continuă: „Eu, ca un prost, am intrat şi în partid – numai să nu cîştige comuniştii. Am alergat prin sate ca un nebun. Învăţam la „politehnică” şi nu-mi ardea de politică, dar m-am băgat, că nu mai puteam răbda dezmăţul lui Vova. Şi ce am obţinut? Alţi „dezmăţaţi”, mai europenizaţi cică”. Vorbele îi trădau ura şi dispreţul faţă de mai-marii zilei. Peste o clipă, i se adresează viitorului preot: „Batiuşka, cînd o să ajungi la prestol, să nu te rogi pentru aşa conducere, da păcatele lasă-le pe spatele meu, eu oricum am mai puţine decît ei. La 7 aprilie l-au omorît pe Boboc. Acum – pe Paciu. Ce costă viaţa unui om în ţara asta?”.
Nu am mai putut să mă gîndesc la nimic altceva decît la versuile unui cîntec compus după Revoluţia din România din decembrie 1989: „Doamne, vino, Doamne,/ Să vezi ce-a mai rămas din oameni…”.