Fii binecuvântat, domnule Anton Cotici

Întâmplarea a făcut să-l cunosc încă din copilărie pe Anton Cotici, cel despre care am auzit cu toții că a fost bătut de paza lui Voronin,  pentru că este un naționalist obsedat din PLDM (mai nou, de la AMN), provocator beat și cu un explozibil în buzunar care a încercat să-l atace pe domnu’ președinte. Strașnică descriere. Și un subiect numai bun pentru un roman. Mi-ar fi plăcut să fie de Kurt Vonnegut. Pentru cine nu-l ştie, e un scriitor care scrie foarte vesel despre lucruri foarte triste. Îmi place să-mi imaginez ce-ar scrie dânsul depre cetăţeanul Anton Cotici şi mor de ciudă că nu pot să scriu ca el.
Cert este că ar fi un roman vesel despre un nene cuminte și blând, cu o biografe mai mult decât ”liniștită” care peste noapte devine subiectul unui scandal național. După ce Nenea Anton, vecin cu Palatul de Cultură, se duce acolo la o următoare întâlnire cu alegătorii și cere niște dezmințiri, se pomenește bătut de securitatea candidatului. Îmi imaginez cât de vesel ar povesti Vonnegut despre modul în care cetățeanul Anton Cotici a încercat să transmită un bilețel, apoi să vorbească din sală, iar după întrunire, să încerce să se apropie de candidatul la putere ca să-i pună cel puțin 2 întrebări:
1. de ce minte că i-a tras gazul în casă, că doar își amintește bine cât l-a costat această comoditate și
2. de ce a construit acest Palat, aproape abandonat, pe cimitir?
Păi iată… Ar urma şi o scenă banală, dar caracteristică, totuşi, pentru spaţiul nostru cu : ”Ia’ vez și vra aista”, cu doi bodyguarzi din Paza de Stat care îl scot din sală și îl duc spre subsol (de ce?) şi, uite, când Anton Cotici se prinde de o bară de la scări (aici Vonnegut revine în forţă), primește pumni în coaste, iar piciorul întors face „poc” şi după ce strigă de durere, vin martorii şi se încheie prima scenă. Faza cea mai interesantă ar fi, însă, ce a urmat după. Deci, când află toată ţara despre asta, paridul „de la Palat” îl declară pe Anton Cotici provocator beat, inadecvat, cu un explozibil în buzunar. Iar în timp ce teroristul Anton Cotici primeşte telefoane de la rude, vecini, jurnalişti şi scoate „poboiurile”, fără voia lui devine şi victimă naţională, membru de partid şi obiectul discuţiei unei ţări întregi. Jurnaliştii curg gârlă la poarta lui, iar în Internet citeşte tiluri în care se spune că el, membrul unui partid, a fost atacat de paza altui partd, iar în ştire se precizează că nu este membrul niciunui partid.
Între timp, apare cel de-al treilea partid, care anunță că Anton Cotici, de fapt, este al lor. Cele trei partide se bat între viaţă şi moarte, se dau în judecată şi îşi lezează demnitatea şi onorea. Cel mai lezat a fost candidatul cu „ia’ vez şi vra aista”.
Nu ştiu cum s-ar încheia romanul, cert este că în viaţa reală, Anton Cotici este om ca oamenii, căsătorit, tată a doi copii,  cu o biografie mai mult decât cuminte, aşa cum am pomenit mai devreme. Momentan este foarte trist, aproape pierdut, pentru că e prea multă agitație în jurul său și nu este obișnuit cu asta. Și chiar dacă istoria lui Anton Cotici poate fi privită vesel, îmi vin în cap niște întrebări tare serioase: De ce a trebuit să fie bătut când a vrut să fie auzit, ce înseamnă, atunci, întâlnire cu alegătorii, ce alegători trebuie să vină la întâlnire, de ce unii oameni de la întâlnire strigau „hai dă-i!”, de ce a trebuit să fie obiectul unor interese politice şi ce se va întâmpla dacă nenea cu „ia’ vez” o să vină la putere?   Sper să nu mă bată nimeni pentru întrebări.
P.S. Şi chiar dacă  nu-i urmă de Vonnegut în ceea ce am scris mai sus, îi spun mulţumesc frumos scriitorului că suntem prieteni şi m-a ajutat să nu mi se urască de tot…

Sursa: capitala.md