Podcast/Printre oameni și povești. Tradiția cusută mai departe. Povestea Eudochiei Goian, între pasiunea pentru istorie și cămașa tradițională

Totul a pornit de la o ie descoperită la Casa de Cultură din Costuleni, care i-a inspirat Eudochiei Goian, profesoară de istorie și meșter popular, să pornească propria călătorie în realizarea iilor.

De-a lungul anilor, Eudochia Goian a organizat ateliere de coasere a iilor, dedicate femeilor din sat, dar și elevelor de la școală. În cadrul acestor întâlniri, participantele au învățat tehnici tradiționale de coasere, semnificația simbolurilor și regulile după care se realizează o ie autentică. Până acum, ea a cusut șase ii – trei mari și trei mai mici – iar alte două cămăși sunt în lucru.

De la pasiunea pentru istorie la redescoperirea tradițiilor satului

Eudochia Goian este profesoară de istorie la gimnaziul din Costuleni cu o experiență profesională de peste 15 ani. Drumul spre această profesie nu a fost neapărat unul planificat din timp, ci mai degrabă rezultatul unor pasiuni care s-au împletit firesc: dragostea pentru lectură, interesul pentru trecut și afecțiunea pentru copii. La aceste înclinații s-a adăugat și exemplul unei persoane din anii de școală – profesoara de istorie Nadejda Țîcu. Orele ei nu doar că au completat interesul pentru trecut, dar au și consolidat dorința de a studia mai profund această disciplină.

Deși astăzi predă istoria cu pasiune, parcursul profesional nu a început direct în sala de clasă. La momentul când ar fi vrut să se angajeze, nu erau locuri libere – în școală activau deja profesori de istorie. O oportunitate neașteptată a apărut însă la Casa de Cultură din localitate, unde i s-a propus funcția de director. A acceptat provocarea, fără să știe că tocmai acolo avea să descopere o nouă dimensiune a pasiunii sale pentru trecut.

Activitatea la Casa de Cultură a adus-o mai aproape de tradițiile satului și de oamenii care încă mai păstrau amintirea obiceiurilor de altădată. A înțeles atunci că localitatea are o bogăție culturală impresionantă, dar prea puțin valorificată. „Vedeam că în alte localități că folclorul, tradițiile erau promovate, existau ansambluri folclorice, activități, obiceiuri puse în scenă. La noi însă nu aveam mai nimic”, își amintește ea.

Așa a început să caute, să discute cu bătrânii satului, să adune povești, amintiri și obiceiuri care riscau să se piardă. Interesul inițial s-a transformat treptat într-o adevărată pasiune pentru documentarea tradițiilor locale.

Ulterior, fiind deja angajată la școală, ea a fost mereu interesată să facă orele mai atractive pentru elevi. Programa școlară prevede că o parte din ore trebuie dedicate istoriei locale, dar adesea resursele erau limitate. Ea considera important să aibă ce să arate și să povestească elevilor, pentru a-i motiva și a-i captiva. Pentru a aduce viață lecțiilor, a început să cerceteze istoria locală și să implice copiii în activități practice. De asemenea, a colaborat cu adulți din comunitate, care au fost deschiși să o sprijine. A descoperit bătrânele care păstrau tradiții și povești. Vizitele în casele localnicilor i-au oferit informații prețioase și experiențe memorabile, contribuind la dezvoltarea activităților educative și culturale. „Sper ca elevii care participă la lecțiile noastre despre istorie locală, tradiții și obiceiuri să meargă acasă și să povestească și părinților despre ce au aflat. Îmi doresc ca aceste lecții să fie promovate și să nu fie uitate.”

Pasiunea pentru cusut, moștenită din casa părintească

Pasiunea pentru cusut și broderie își are rădăcinile în copilărie. În casa părintească, lucrul de mână era ceva firesc: bunica, venită de peste Prut, era o cusătoreasă pricepută, iar mama broda aproape tot ce ținea de gospodărie. „Toate fețele de pernă din casă erau brodate, chiar și pânza de la marginea patului era cusută manual”, își amintește ea. Privind aceste lucruri, a prins drag de frumos și de migala broderiei.

Anii studenției și apoi viața de familie au pus însă această pasiune pe pauză. Timpul era ocupat de studii, apoi de responsabilitățile unei tinere familii. Totuși, dorința de a crea ceva cu propriile mâini nu a dispărut. La un moment dat a descoperit croșetatul. Nu avea pe nimeni care să o învețe, iar internetul încă nu era accesibil ca astăzi. A cumpărat câteva reviste de specialitate, un ghem de ață și o croșetă și a început să învețe singură.

O descoperire întâmplătoare și începutul unei noi pasiuni

Întâlnirea cu cămașa tradițională avea să se producă însă ceva mai târziu, într-un mod aproape întâmplător. În perioada în care lucra la Casa de Cultură, prin 2009, a observat o cămașă veche folosită drept piesă de rezervă pentru membrii unui ansamblu folcloric. Nimeni nu știa exact cui aparținuse sau de unde provenea. Cămașa, însă, i-a atras imediat atenția. Era cusută manual și părea foarte veche. Ulterior a aflat că fusese realizată în jurul anului 1936 și provenea chiar din sat.

Curiozitatea a făcut-o să o ia temporar în păstrare, cu gândul de a-i afla povestea. „Vera Cibotaru a brodat această cămașă pe când era elevă în clasa a VII-a. La acea vreme se punea foarte mare accent pe promovarea tradițiilor românești. La lecțiile de menaj, fetele, începând din clasa a VI-a, trebuiau să își brodeze propria cămașă. La finalul anului școlar, trebuiau să o poarte la festivități și să iasă la ultimul sunet în cămăși cusute de ele. Ea s-a mândrit cu lucrarea sa și a purtat-o mult timp, probabil și nepoatele ei. Piesa s-a păstrat foarte bine de-a lungul timpului. De aici a început povestea mea, pentru că această cămașă m-a inspirat să studiez și să cos propria mea ie. De multe ori spun că ea m-a găsit pe mine”, spune ea.

La scurt timp a participat la o conferință dedicată cămășii tradiționale, organizată la Muzeul de Istorie și Etnografie din Ungheni. Acolo, când specialiștii au văzut piesa, au fost impresionați de valoarea ei.

Acela a fost momentul care i-a stârnit interesul real pentru cercetarea cămășii tradiționale. În acea perioadă nu existau încă multe grupuri sau comunități online dedicate acestui domeniu, iar accesul la informații era limitat. A început astfel să studieze singură, să citească și să caute explicații despre simboluri, modele și tehnici de cusut.

Primul pas spre realizarea propriei cămăși a fost însă unul dificil. A cumpărat pânza, dar a păstrat-o aproape doi ani fără să se atingă de ea. Nu se simțea încă pregătită: nu știa cum trebuie croită corect o cămașă tradițională și nici de unde să înceapă. Abia după ce a aflat treptat mai multe detalii despre croială și tehnici a prins curaj să încerce.

Prima cămașă a fost realizată cu multă răbdare și cu sprijinul unei tinere din localitate. „Am spus atunci: ori o stricăm, ori reușim s-o croim”, povestește ea. Procesul a fost anevoios, pentru că fiecare detaliu – de la îmbinări până la modul în care se prinde broderia – are propriile secrete. Cusutul acelei prime cămăși a durat aproape doi ani, dar a deschis drumul unei pasiuni care continuă și astăzi. După prima cămașă, cusută cu multă răbdare și după multe încercări, pasiunea pentru acest meșteșug a prins tot mai mult contur. Fiecare lucrare nouă a venit cu alte descoperiri, cu alte modele și cu mai multă încredere.

Una dintre cămășile realizate ulterior a fost pentru nepoțica ei. Cămașa cusută pentru ea a ajuns peste ocean, în Statele Unite. Modelul i-a plăcut atât de mult încât a simțit nevoia să mai facă încă una identică, pentru a o avea și acasă.

Ateliere în care femeile din sat au învățat să coasă cămăși tradiționale

Pentru multe femei din sat, costul materialelor pentru o cămașă tradițională este destul de mare. Pânza și firele necesare nu sunt ieftine, iar pentru cineva de la țară nu este întotdeauna ușor să investească într-un astfel de lucru. Totuși, pasiunea pentru tradiție și dorința de a păstra valorile autentice au reușit să adune în jurul acestor activități mai multe femei din comunitate.

Totul a început în anul 2018, când prin intermediul Rodicăi Guțu a fost lansat un proiect finanțat de Ministerul Educației, Culturii și Cercetării, intitulat „Tradiție și modernism”. În cadrul acestuia erau prevăzute activități dedicate procurării materialelor pentru coaserea cămășilor tradiționale.

Ulterior, fost lansat un apel pentru zece femei care ar fi dorit să învețe să coasă cămăși. Astfel a luat naștere un mic grup de inițiativă, format din femei pasionate de meșteșugurile tradiționale.

Un rol important l-a avut și doamna Zinaida Cibotaru, profesoară de educație tehnologică la gimnaziu, care coordona un cerc de broderie pentru eleve. La început, fetele brodau șervețele și alte lucrări, conform programului școlar. Totuși, ideea de a încerca ceva nou a prins repede contur. Pentru început, elevele au cusut cămăși mici pentru păpuși. Mai apoi, două dintre ele au decis chiar să își cumpere pânză și să coasă propriile cămăși, respectând regulile tradiționale. Între timp, Zinaida Cibotaru s-a implicat în toate proiectele dedicate acestui meșteșug și a ajuns să aibă astăzi cele mai multe cămăși cusute. A realizat cămăși pentru fiică, pentru nepoți și pentru ea însăși.

Succesul primului proiect a inspirat și alte femei din sat. Mai târziu, datorită unui alt proiect – „EVA – Egalitate de gen”,  a fost implementat un mini-proiect numit „Educația prin cultură”, în care au fost organizate din nou activități artizanale.

Materialele procurate au permis organizarea mai multor ateliere: unele femei au ales să coasă cămăși tradiționale, altele au preferat să brodeze icoane cu mărgele sau să croșeteze. Fiecare participantă a ales activitatea care i se potrivea cel mai bine.

Din cele zece femei participante, patru sau cinci au reușit să finalizeze cămășile, iar astăzi le poartă cu mândrie. Alte lucrări sunt încă în proces de realizare, deoarece viața de zi cu zi și responsabilitățile nu permit întotdeauna finalizarea rapidă a unor lucrări atât de migăloase.

În procesul de realizare a unei cămăși tradiționale, partea cea mai complicată este altița – partea superioară a mânecii, bogat ornamentată. Realizarea acesteia poate dura chiar și o lună sau mai mult, mai ales atunci când se lucrează în puținul timp liber de seară.

Cămașa tradițională nu este doar un obiect vestimentar, ci și un limbaj simbolic. Partea de sus a mânecii, numită altiță, simbolizează cerul. De aceea aici se brodează motive precum stele, păsări sau soarele.

Sub altiță se află încrețul, care reprezintă pământul. În această zonă apar frecvent romburi – simboluri ale fertilității și feminității. Dacă într-un romb mare apar romburi mici, acestea simbolizează copiii, sugerând ideea de familie și continuitate.

„Multe dintre aceste informații le-am descoperit din cărți și studii dedicate etnografiei. Una dintre cele mai cunoscute cercetătoare ale acestui domeniu este Varvara Buzilă, specialistă în etnografie”, spune ea.

Până acum au fost realizate deja mai multe cămăși în comunitate, iar interesul continuă să crească. Ideea de a lansa un apel public pentru alte persoane interesate de cusut este deja în plan, în speranța că și alte femei vor descoperi această pasiune.

Activități care aduc relaxare și inspirație

Pe lângă cusut, Eudochia Goian practică croșetatul, care îi oferă relaxare atunci când oboseala de la broderie se simte. Lectura ocupă și ea un loc important în viața de zi cu zi.

Astăzi, timpul pentru broderie este mai limitat din cauza activității la școală, proiectelor culturale și responsabilităților familiale. Cu toate acestea, de fiecare dată când găsește câteva ore libere, revine la ac și pânză și la pasiunile care îi aduc bucurie.