Opinii / Daniela Dubanjiu: „Nevoia de a aparține și pierderea propriei opinii”

Ne este teamă să fim diferiți și ajungem să gândim ca majoritatea. De multe ori spunem „da” doar ca să nu ieșim din rând. Fără să realizăm, alții ajung să decidă ce credem.

Omul are nevoie să aparțină. Să facă parte dintr-un grup, să fie acceptat, să nu fie singur. Este ceva normal. Problema apare atunci când, din dorința de a fi acceptați, renunțăm la propria gândire și la propriile convingeri.

De multe ori, nu spunem ce credem cu adevărat. Spunem ce cred ceilalți. Spunem ce „se spune”. Ne este frică să nu fim judecați de familie, prieteni sau societate. Ne este frică să nu fim considerați ciudați, naivi sau „pe lângă subiect”. Așa apare instinctul de turmă: mergem în aceeași direcție cu majoritatea, chiar dacă în interior simțim că nu ni se potrivește.

Uneori, ne alăturăm unor oameni cu personalitate puternică sau cu un statut mai mare decât al nostru. Poate sunt mai vocali, mai respectați sau par mai siguri pe ei. Chiar dacă nu suntem de acord cu ce spun, să le dăm dreptate, doar pentru că au o personalitate ne schimbăm părerea. Ne simțim mai în siguranță lângă ei. Ajungem să ne schimbăm părerea în funcție de cine se află lângă noi, un fel de „frunză în vânt”.

Un alt fenomen tot mai des întâlnit este idolatrizarea. Punem anumite persoane pe un piedestal și le considerăm automat mai inteligente decât noi. Uneori sunt oameni apropiați, alteori persoane necunoscute de pe internet. Le credem fără să ne întrebăm dacă ce spun are sens sau dovezi. Ajungem să susținem idei absurde sau nerealiste doar pentru că „a spus-o cineva care pare să știe”. Când întrebăm „de ce?”, primim răspunsuri precum „așa este” sau „așa trebuie”. Fără explicații. Fără logică.

Lipsa opiniei personale se vede în multe alegeri importante din viață. În politică, unde votăm influențați de alții. În educație, unde alegem studii care „dau bine”, nu care ni se potrivesc. În stilul de viață, unde copiem modele care nu ne reprezintă. Chiar și stilul vestimentar sau modul în care ne amenajăm casa ajunge, de multe ori, să fie ales de alții. Dacă cineva ne spune că arătăm bine într-un anumit fel, începem să credem că ne place și nouă. Dacă ni se spune că ceva este urât sau nepotrivit, renunțăm să mai purtăm sau să mai folosim acel lucru, chiar dacă inițial ne plăcea. Încet, ajungem să ne vedem prin ochii altora, nu prin ai noștri.

În timp, am ajuns să nu mai gândim singuri. Din comoditate sau din dorința de a ne fi ușor, acceptăm ce ni se spune fără să analizăm. Nu mai punem întrebări și nu mai căutăm explicații. Preluăm idei gata făcute și le repetăm, fără să știm de ce. Astfel, renunțăm singuri la cel mai important lucru care ne face oameni: rațiunea. Iar fără ea, nu mai avem opinii, ci doar ecouri ale altora.

A avea o opinie personală nu înseamnă să ai mereu dreptate. Înseamnă să pui întrebări. Să cauți explicații. Să ai curajul să spui „nu sunt sigur” sau „nu sunt de acord”. A aparține unui grup nu ar trebui să însemne să te dizolvi în mulțime, ci a rămâne întreg în interiorul ei.