Opinii / Daniela Dubanjiu: „Donații și acte de „binefacere” — dar doar dacă se văd”

Sărbătorile au devenit, pentru o parte însemnată a societății, nu doar momentul cadourilor și al generozității, ci și sezonul cel mai profitabil pentru imaginea personală. Trăim într-o perioadă în care aproape orice gest trebuie fotografiat, filmat și distribuit pe rețelele sociale ca un trofeu.

E perioada în care cutiile cu alimente apar în portbagajul mașinilor exact când apare și telefonul pregătit să captureze momentul. În care pachetele frumos aranjate nu sunt gândite pentru cel care le primește, ci pentru fundalul perfect din fotografia ce urmează să adune like-uri. În care „darurile” se oferă doar după ce se verifică lumina, unghiul și dacă toată lumea zâmbește convingător. Empatia devine decor, caritatea — conținut.

Postările cu „gesturi de suflet” sunt însoțite de descrieri elaborate, încărcate de metafore despre compasiune și spiritul Crăciunului, dar în mod paradoxal, tocmai în aceste texte se pierde adevăratul sens al empatiei. Cuvintele par scrise pentru public, nu pentru cel ajutat. Zâmbetele din poze sunt adesea mai fericite decât cele din realitate, iar „recunoștința” transmisă în comentarii devine un mecanism de validare colectivă.

Este uimitor cât de natural a devenit pentru oameni să transforme ajutorarea cuiva într-un spectacol. Să filmeze livrarea pachetelor, deschiderea ușilor, reacția persoanei nevoiașe — totul pentru un clip de 20 de secunde care va strânge inimioare și comentarii precum „sunteți minunați” sau „mai rar astfel de oameni”. E drept, rar sunt astfel de oameni. Pentru că rar găsești cu adevărat gestul făcut din tăcere, nu pentru public.

Sărbătorile au devenit, pentru unii, o formă de competiție: cine dă mai mult, cine se filmează mai frumos, cine adună mai multe reacții, cine pare mai implicat. Iar cel ajutat devine un accesoriu în povestea imaginii personale.

Când binele ajunge să fie regizat, iar compasiunea se manifestă doar în fața camerei, nu mai vorbim despre solidaritate, ci despre PR personal. O societate care își afișează empatia doar în decembrie și doar pe rețelele sociale nu este una mai bună.

Poate ar trebui să ne amintim că adevărata caritate nu face zgomot. Că faptele bune cântăresc mai mult când sunt făcute în tăcere, nu în luminile de pe ecran. Binele nu are nevoie de public; are nevoie doar de INTENȚIE.