Povestea unui tânăr din Blîndești. Chiar dacă nu vede viața, el o aude, o simte și e fericit

În fiecare duminică dimineața, o voce clară și melodioasă se distinge în corul bisericesc de la Biserica „Acoperământul Maicii Domnului” din Ungheni. Este vocea lui Victor Casian, un tânăr de 31 de ani din satul Blîndești, care de aproape trei decenii trăiește fără vedere, iar lumea lui este alcătuită din lumini și umbre difuze. Cu toate acestea, Victor are un trai activ, independent și o perspectivă senină asupra vieții.

L-am întâlnit într-o dimineață ploioasă și răcoroasă de mai, la biserică, acolo unde vine în fiecare duminică, cu punctualitate, să cânte în cor deja de mai bine de cinci ani. După slujbă, am decis să mă apropii și, din discuții, să-i cunosc povestea de viață. A fost deschis și ne-a împărtășit cum e să fii împlinit și să te bucuri de viață fără să o vezi. Doar să o auzi. Să o simți. Să o miroși și să o trăiești, cu bune și cu rele.

„Sunt fericit”, spune el cu o simplitate care emoționează.

Victor și-a pierdut vederea la doar trei ani, în urma unor complicații medicale și efecte adverse ale tratamentelor medicamentoase. Nu-și amintește cum arăta lumea înainte, dar spune că acest lucru nu îl afectează. Ochii lui, acoperiți de o „perdea albă”, nu-i mai arată chipuri, nu-i mai desenează culori, dar viața lui are contururi clare, bătătorite de pași siguri, de prieteni, de cântec și de credință. „Poate dacă aș fi văzut și apoi aș fi pierdut vederea, era mai greu. Însă, așa m-am obișnuit. Nu țin minte cum era când vedeam și nu mă deranjează acest lucru”, afirmă el.

Pasiunea pentru muzica bisericească a început în satul natal. Preotul Evstratie Jomir a organizat un cor de copii, iar Victor s-a alăturat. „La început nu cunoșteam cuvintele, mă încurcam, dar am deprins și așa am început să cânt”, își amintește. A fost un început care avea să-i schimbe parcursul. De mai bine de cinci ani, Victor vine constant la biserica din Ungheni pentru a cânta în cor. Nu citește din foi și nu urmărește vizual indicațiile, dar vocea sa se armonizează perfect cu ceilalți.

A urmat o școală obișnuită, nu una specială, și a învățat într-un mod adaptat: doar oral. Nu scria temele, dar asculta cu atenție explicațiile profesorilor. „Așa a fost drumul meu, dar am făcut față”, spune cu mândrie acum privind în urmă peste anii de școală, peste copilărie.

Chiar dacă nu vede, Victor se descurcă singur în sat. Cunoaște fiecare uliță, fiecare colț. Merge singur la magazin, la prieteni sau în alte locuri din sat. „Doar când ies mai departe de sat, chiar și la biserică, am nevoie să mă însoțească cineva – părinții, verișorii sau prietenii”, precizează el.

La casa părintească nu are timp de stat. Face diverse treburi – taie lemne, repară ce e de reparat. Timpul liber este dedicat exclusiv pasiunii sale – de a preparara cafea. „Îmi place să fac cafea. Am un aparat și pregătesc cappuccino, latte, americano. Cei care vin la mine trebuie numaidecât să fie serviți cu o cafea bună”, spune zâmbind. Îi place când casa capătă o aromă de cafea proaspăt făcută.

Are și doi câini – un rottweiler și un alabai. Îi îngrijește cu responsabilitate și se mândrește cu câtă grijă îi dresează.

Victor a fost la mai mulți medici, inclusiv la Moscova, unde i s-a făcut o operație pentru hidratarea ochilor, pentru că se usucă foarte tare. Însă nu s-au produs îmbunătățiri. Cu toate acestea, nu-și face speranțe și nici nu se lasă copleșit de regrete. „Sincer, nu mă gândesc că într-o zi aș putea vedea. Eu mă simt bine și așa”, spune el.

Nu s-a plâns niciodată de soarta sa. Dimpotrivă, consideră că viața trebuie trăită cu acceptare și bucurie. „Viața e frumoasă dacă o faci frumoasă. Nu e numaidecât să vezi ca să te bucuri de ea. Poți simți bucuria prin alte lucruri – prin ce aduce sufletului pace”, menționează Victor.

Spune că frecventarea bisericii i-a schimbat profund comportamentul. Când era copil era mai năzbâtios, dar după ce a început a merge la biserică, s-a cumințit. „Cred cu tărie că anume credința în Dumnezeu m-a făcut să abordez în așa mod viața, să fiu recunoscător, să primesc lucrurile așa cum vin și cum sunt, să mă bucur de orice posibilitate ce îmi apare în cale”, spune el.

Modest, calm din fire, optimist și recunoscător, Victor nu așteaptă compasiune și nici nu cere mai mult de la viață. „E frumoasă așa cum este și e unica. Trebuie să ne bucurăm de ea, indiferent de provocări. Mie îmi ajunge ceea ce am”, afirmă tânărul.

Iar vocea lui, care se aude duminică de duminică la biserică, spune poate mai mult decât orice cuvânt. „Fericirea nu vine din ceea ce vezi, ci din ceea ce simți și alegi să trăiești”, este de părere tânărul.

Tatiana Tesliuc