Opinii / Tatiana Tesliuc: „Siberia din oase” nu traumatizează, mai mult o face indiferența noastră

Vinerea trecută, întorcându-mă din oraș, am surprins o discuție între un pensionar și o femeie tănără, cu un copil. Nu sunt genul care ascultă conversațiile altora, dar, de această dată, ceva m-a făcut să micșorez pasul. Se vorbea aprins despre difuzarea filmului „Siberia din oase” în școli. Domnul, vădit deranjat, susținea că „acest film traumatizează copiii” și că „nu este pentru vârsta lor”. Și nu e doar părearea unui singur om, ci a sute de persoane, care au adus pe rețelele sociale mii de argumente de ce acest film nu ar trebui difuzat în rândul copiilor.

Totuși, mi s-au părut afirmații care merită puse sub semnul întrebării. Pentru că m-a dus imediat cu gândul la adevărații copii traumatizați – cei care au fost smulși din paturi în toiul nopții de soldați cu puști, urcați în vagoane de vite, deportați în Siberia, flămânzi, înghețați, speriați. Pe ei cine i-a apărat? Cine a ieșit în gura mare să strige că li se încalcă drepturile, că au fost traumatizați emoțional, că astfel de orori copiii nu ar trebui să le vadă, să le trăiască… Pe ei cine i-a protejat de frică, frig, durere, lacrimi? Nimeni… Acum, în prezent, la călduț și confort, gata, ne deranjează istoriile trecutului.

Este interesant cum, într-o societate care pretinde că își educă copiii în spiritul adevărului, a memoriei și al respectului pentru trecut, un film artistic bazat pe evenimente reale devine ținta unor critici atât de controversate. Nu am putut să nu mă întreb: de ce ne sperie atât de tare un film? E mai ușor să închidem ochii decât să confruntăm istoria?

Fiica mea, de 12 ani, a văzut filmul, a plâns… A venit acasă și mi-a povestit. Desigur, a avut întrebări pe care oricine cred că și le-a pus: „Cum a fost posibil așa ceva?”, „Dar dacă se va repeta?”. Emoțiile trăite nu au traumatizat-o, ci au făcut-o să reflecteze… Acest film a apropiat-o de o istorie care, până atunci, nu a cunoscut-o. Acel film nu a fost o lecție de groază, ci o lecție de empatie față de durerile și nedreptatea celor care au trăit-o. Sincer, nu a avut coșmaruri după cele audiate și vizionate și, e un copil destul de sensibil și emotiv. A rămas doar cu păreri de rău pentru cei care au trecut prin asemenea greutăți…

Consider că, trăim vremuri în care copiii se confruntă cu realități mult mai agresive decât un film istoric. Fenomene precum bullying-ul, lipsa de respect față de semeni sau adulți, expunerea necontrolată la conținut violent sau sexual pe rețelele sociale, violență în familie, pe stradă, în clasă, consumul de substanțe interzise sau de alcool la vârste tot mai fragede sunt realități care nu mai pot fi ignorate. Acestea nu vin dintr-un film, ci din societatea în care trăim, din neglijența cu care tratăm educația valorilor. E mai comod să credem că protejăm copiii prin cenzură când, în realitate, adevăratul pericol îi pândește zi de zi, la un click distanță.

Nu filmul „Siberia din oase” e problema. Problema e că alegem să închidem ochii la realitatea din jurul nostru, cea în care copiii cresc înconjurați de confort material, dar tot mai săraci în valori. Au telefoane de ultimă generație, haine scumpe și acces nelimitat la tehnologie, dar nu știu să spună „te rog” sau „mulțumesc”. Știu să navigheze cu ușurință pe TikTok și Instagram, dar nu înțeleg ce înseamnă respectul, empatia sau recunoștința. Fac mofturi la mâncare și se plictisesc repede de orice, dar nu știu să prețuiască lucrurile simple sau să se gândească la nevoile celor din jur.

Și da, poate că unele scene din film sunt grele. Dar cum altfel putem transmite adevărul despre deportările care au marcat mii de vieți? Cum putem onora memoria celor care au suferit în tăcere, dacă nu vorbim deschis despre ce li s-a întâmplat? Câți dintre noi vorbim cu copiii noștri despre trecut, despre valori, despre răbdare, demnitate, bun simț?
Un film nu traumatizează. O face realitatea negată, uitarea, lipsa educației.  Dacă vrem să ne creștem copiii în respect și responsabilitate, trebuie să le oferim mai mult decât divertisment. Poate că, mai întâi, ar trebui să ne revizuim noi valorile, înainte de a decide ce e „prea mult” pentru copiii noștri. Iar istoria – chiar și cea dureroasă – nu trebuie ascunsă sau pusă pe pauză, ci rostită, privită, înțeleasă.