Opinii / Dana Dubanjiu: „Paștele Blajinilor sau concurs de opulență? Când milostenia devine spectacol”

În loc de smerenie și rugăciune, multe cimitire se transformă în expoziții de fast și cheltuieli exagerate

Paștele Blajinilor, sărbătoarea dedicată pomenirii celor adormiți, devine tot mai des o scenă a rivalităților sociale mascate în fapte „creștinești”. În loc de rugăciuni și milostenie discretă, în multe cimitire asistăm la un adevărat concurs de pomeni luxoase: mese întinse, platouri cu mâncăruri sofisticate, băuturi scumpe și coșuri „cu de toate” dăruite în văzul lumii.

Unde e smerenia?

Această practică, care a căpătat amploare în ultimul deceniu, se îndepărtează de sensul creștin al pomenirii morților. Preoții ne reamintesc că sufletele celor plecați nu se hrănesc cu torturi și vin, ci cu rugăciuni și fapte bune făcute în numele lor. Pomana ar trebui să fie un gest de milă și discreție, nu o ocazie de etalare a statutului social sau de a „nu te face de rușine în fața satului”.

Oare bunicii noștri așa pomeneau?

Pe vremuri, bunica punea într-o traistă de pomană un prosopel, o bucățică de cozonac și-un ou roșu cu o lumânare, toate într-o farfurie. Era suficient. Era decent. Era cu inimă. Astăzi, în schimb, vedem pe morminte pachete cu seturi pentru bucătărie, plapume sau chiar cuptoare cu microunde. Nu, acestea nu ajung la cei mai nevoiași – ci sunt împărțite, de regulă, între membrii familiei. Ce rost mai are atunci gestul? Nu e milostenie, e doar rotirea bunurilor în cercul rudelor, sub pretext religios.

Presiune socială mascată în „tradiție”

Pentru multe familii cu venituri modeste, Blajinii devin o povară. Oamenii se simt obligați să țină pasul cu „tradiția” pomenilor fastuoase, de echipă să nu fie judecați. Astfel, un gest care trebuia să aducă pace și comuniune se transformă într-o sursă de stres și cheltuieli peste puterile reale ale multor.

Cimitirele nu sunt târguri

De Paștele Blajinilor, liniștea cimitirelor este adesea înlocuită de gălăgie, muzică din mașini, grătare și chiar certuri între rude. Ce legătură mai are acest tablou culegerea și memoria celor dragi?

Să revenim la esență

Blajinii sunt despre suflet, nu despre aparențe. Să ne reamintim că milostenia adevărată nu are nevoie de spectatori. Un colăcel, o lumânare, o rugăciune sinceră și un gest tăcut de bine pot aprecia mai mult decât zece mese „bogate” fotografiate pentru rețele sociale. Și până la urmă, să fim sinceri: cei adormiți sunt pomeniți cu adevărat doar în clipa în care se poate oferi. În restul timpului, motivul real al adunării la cimitir pare că se pierde, înlocuit de graba cu care ne aranjăm mesele și coșurile. Se uită rugăciunea, se uită reculegerea.
Dar pomenirea celor trecuți la cele veșnice nu ar trebui să se rezume la o singură zi pe an și, mai ales, nu din obligație sau de ochii lumii. Dacă le purtăm cu adevărat dorul și recunoștința, atunci rugăciunile și faptele bune ar trebui să le facem oricând avem ocazia – nu doar cu o dată fixată în calendar. Din respect și din bun simț, ar trebui să fim mai buni, mai atenți cu cei nevoiași și, să-i ajutăm în numele celor plecați dintre noi. Nu cu risipă, ci cu inima.

Adevărata pomenire nu are nevoie de lux, ci de iubire și respect. Iar la cei adormiți nu ajunge ce ai dat, ci rugăciunile și faptele bune.
Ce-ar fi dacă în loc de pachete luxoase, am dărui o oră din timpul nostru unui om singur? Sau dacă, în loc de a impresiona vecinii, am căutat să aducem un zâmbet unui necunoscut, în tăcere? Adevarata pomenire vine din inima, nu din portofel.