Opinii / Lucia Bacalu: ”Nu e ușor, dar e posibil”

Zilele acestea am citit istoriile câtorva femei cu dizabilități, care au ales să fie mame. Ne întâlnim destul de des cu persoane cu diverse probleme, dar rar când ne gândim prin ce trec acestea cu adevărat, ce simt, ce gândesc.

Cunoașteți vreo femeie nevăzătoare. O vedeți însărcinată. Care este primul gând al majorității? Să fim sinceri și să recunoaștem. „La ce-i trebuie copil”, e întrebarea cheie. Urmează și altele, în același registru, cu diverse presupuneri și invenții chiar. Da dacă îi va moșteni dizabilitatea? Da dacă nu o să-l poată crească? Da dacă…

Vă imaginați cum se simte o asemenea femeie care, ca orice altă femeie, își dorești să fie mamă, să-și țină în brațe pruncul?

Nu. Nu, nu vrem să ne punem în locul unor asemenea femei. În noi vorbesc, întâi de toate, prejudecățile. Și răutatea poate. O vezi însărcinată pe ea, femeia cu probleme locomotorii spre exemplu. „Cine s-a mai uitat și la asta?”, „Cui îi trebuie o asemenea femeie?” – întrebări des auzite.

Și cam de ce ar trebui să-i intereseze pe ceilalți viața personală a unuia sau altuia? Oare puține griji și probleme avem, ca să ne intereseze ce și de ce face o persoană sau alta ceea ce face?
De ce să nu ne bucurăm de viață, de pace, de soare și lumină?
Există o vorbă românească foarte exactă: câinele moare de grija drumului, iar omul – de grija altuia. Așa e.

„Dacă visezi să devii mamă, nu lăsa dizabilitatea să te oprească. Fiecare femeie are dreptul la maternitate, iar dacă inima ta este plină de acest vis, să știi că vei reuși. Însă este esențial să fii pregătită – fizic, emoțional și financiar”, citisem în unul dintre articolele despre femeile cu dizabilități care au ales să fie mame. Știa doamna respectivă ce zice, pentru că a simțit pe propria piele și privirile dezaprobatoare ale celor din jur, și întrebările sau comentariile jignitoare la adresa ei.

După mine, aceste femei sunt adevărate eroine, ele trecând în multe cazuri peste adevărate umilințe. Sunt sigură că mulți dintre noi nici nu ne dăm seama, prin comentariile pe care le facem, cât rău și câtă durere putem aduce. Trebuie să înțelegem odată și pentru totdeauna: este absolut normal să fii mamă cu dizabilități! Dizabilitatea este doar un aspect al diversității umane.
Ziceam că femeile cu dizabilități sunt adevărate eroine. Cu câte greutăți se confruntă și după naștere – este inimaginabil. Trebuie să-ți adaptezi locuința pentru îngrijirea unui nou-născut. E complicat și pentru o mamă obișnuită, fără careva probleme locomotorii sau de văz, să zicem, dar barem pentru cineva care trebui să-și depășească și dizabilitatea.

În plus, simți mai mult ca niciodată lipsa accesibilității în spațiile publice, în parcuri, la locurile de joacă. Societatea rareori ia în calcul nevoile mamelor cu dizabilități, iar acest lucru poate fi dureros când nu poți să-ți însoțești copilașul la un teren de joacă sau la grădiniță.
Din păcate, uneori, aceste femei mai dau și peste medici certați cu bunul simț, care, în loc să le susțină, să le ajute, să le dea sfaturi, dau ochii peste cap și întreabă cu supărare de ce au trebuit să-și facă și ele copii?

Nu știu ce le-aș zice eu, dar cert e că m-aș bucura pentru ele. Cred că aceste femei ar trebui să înțeleagă că mai avem de lucru, toți împreună, pentru schimbarea mentalității, pentru acceptarea unor lucruri care unora li se par diferite. Și să nu lase mâinile în jos, căci nu sunt singure, totuși. Și să știe că orice mamă se confruntă cu dificultăți, indiferent dacă are sau nu vreo dizabilitate.

Să nu lăsăm limitele fizice, prejudecățile și stereotipurile să ne definească viața.