Interviu cu paralimpicul Ion Basoc: „Ziua de 7 septembrie 2024, va fi una decisivă”

Ungheneanul și parajudocanul Ion Basoc, la cei 26 de ani, a fost ales printre „Sportivii Paralimpici ai anului 2023”, de către Comitetul Paralimpic din Republica Moldova. În cadrul Galei Laureaților, Ministerul Educației și Cercetării i-a conferit lui Ion Basoc titlul de „Maestru Internațional al Sportului”, la categoria parajudo. După o serie de performanțe răsunătoare în anul care a trecut, s-a calificat la Jocurile Paralimpice din Paris 2024.

Citiți mai jos, un interviu cu sportivul Ion Basoc, care, săptămâna trecută, a cucerit medalia de aur la Grand Prix-ul IBSA din Georgia. 

– Care a fost momentul ce te-a determinat să practici judo?

La vârsta de 19 ani, am început brusc să pierd vederea. După o serie de investigații, am fost diagnosticat cu atrofia nervului optic. Atât de rapidă a fost evoluția, că de la 97% am scăzut la 2%. Odată, apărută această problemă, mi-a fost greu să mă adaptez unei noi vieți. Am căzut atunci în depresie, însă, treptat, mi-am găsit forța interioară de a merge mai departe și am început să fac fotbal pentru nevăzători, la Chișinău. A fost o perioadă destul de scurtă, după care m-am orientat spre parajudo. Iată că, deja de șase ani, practic acest gen de sport. Pentru mine este un sport ce îmi aduce plăcere. Din prima zi, de când am pășit în sală și am început să mă antrenez, am știut că judo este sportul potrivit pentru mine și este ceea ce îmi doresc să fac.

– Zi-ne cum decurge o zi din viața ta?

Antrenamentele ocupă cea mai mare parte din zi, cam 5-6 ore pe zi. Numai în decursul unei zile, am două antrenamente principale. Mai întâi, dimineața se începe cu gimnastica, după care antrenamentul fizic, iar seara e covorul. Între pauzele de covor, pot să îmi permit să fac și un masaj. Apropo, eu am făcut și cursuri de masaj în Covid și mai sunt și maseur.

Bine, dacă vrei și rezultate, asta înseamnă multă muncă. Numai prin multă muncă, obții și succes, altfel nu poate fi. Odihnă și timp liber e doar ora de prânz și deja seara. Însă, după un efort intens la antrenamente, este nevoie să-ți restabilești forțele. Oricum, indiferent de orice, viața e foarte frumoasă.

– Chișinăul, la capitolul infrastructură, este adaptat să vină în întâmpinarea persoanelor cu careva deficiențe, fie ele auditive, vizuale sau chiar locomotorii?

Din păcate, încă nu este pregătit, nici ce ține de infrastructură, nici de înțelegerea din partea oamenilor. Spre exemplu, fac o chemare pentru un taxi, cobor și sunt nevoit să mai sun odată să întreb unde a staționat. El poate fi la o distanță relativ scurtă, însă eu nu îl văd. Iar oamenii, mă rog, sunt diferiți: unii sunt înțelegători, alții nervoși, nerăbdători. Situații au fost multe. Ori, din cauza drumurilor rele, atunci când plouă, se formează bălți cu apă. Până ajung câțiva metri la locul în care a staționat taxi-ul, calc în apă, mă ud și trebuie să mă întorc acasă să mă schimb, nu pot ajunge în așa mod la antrenamente. Și, asta e doar o mică parte.

Ceea ce pot spune e că situația respectivă nu e doar în Chișinău, ci în  întreaga țară.

– Cum ai reușit să depășești obstacolele legate de deficiența vizuală în timpul antrenamentelor?

Cel mai mare avantaj pe care îl am e faptul că antrenorul ne ghidează și ne îndrumă foarte mult. În orice sport sunt dificultăți, mai ales când ești începător, iar dacă ai o problemă de sănătate e și mai mare. La primele antrenamente, chiar și competiții mai mult pierdeam, însă cu timpul, înțelegi la ce trebuie să fii atent, cum să faci anumite mișcări și, în așa mod, vin deja și rezultatele. Într-o luptă este important să cunoști adversarul, să-i cunoști mișcările, modul în care luptă. Acum sunt la categoria 90+ și am adversari și de 150 de kg.

– Ce te motivează să perseverezi în ciuda dificultăților întâmpinate?

După ce, în ultimii 3 ani, am pierdut persoanele apropiate, mă refer la bunici și tată, am realizat că viața este foarte scurtă și imprevizibilă. Dacă nu ai un scop în viață, dacă nu știi să îți răspunzi la întrebarea pentru ce ești pe suprafața pământului și trăiești așa, fără nici o perspectivă, fără să ai aspirații, atunci e foarte dificil.

Indiferent de greutate și problemele întâmpinate, există ieșire din orice situație. Dacă singur nu o să te motivezi, psihologic vorbind, atunci e complicat să faci față provocărilor din orice domeniu al vieții. Eu pot să spun că sunt fericit că mă înconjoară oameni minunați cum ar fi membrii familiei mele, dar și cei doi antrenori: Oleg Crețul și Vitalie Gligor. Antrenorul meu e cel care îmi oferă sfaturi, care mă îndrumă și mă motivează. El este și mentor, și prieten, și psiholog, și medic. Ambii sunt un exemplu pentru mine. Au în spate o prietenie care durează deja de mai bine de 40 de ani. În concluzie, aș spune că oamenii din jurul meu și sportul mă motivează să obțin performanțe și rezultate.

– Apropo, povestește-ne din experiența pe care ai avut-o atunci când ai participat la prima competiție?

Prima dată când am participat, a fost la Lisabona, la un campionat mondial. Sincer, nici nu înțelegeam foarte bine ce este un campionat mondial. Adversarul meu a fost un rus, însă am pierdut lupta. Aveam doar 2 săptămâni de când mă antrenam, comparativ cu el care avea în spate o experiență de ani de zile. După ce am pierdut lupta, desigur nu m-am simțit bine. Eram dezamăgit, îmi amintesc că și am plâns. Dar, a fost o lecție ca și multe altele.

Desigur, au fost momente când am vrut să mă las de judo, mai ales în perioada Covid-ului. Revenisem în acea perioadă la Ungheni, brusc se oprise totul și începeam să mă întreb ce fac mai departe. Însă, revin iarăși la ceea ce spusesem anterior: până la urmă, e vorba de motivare. Așa că, mă motivasem că trebuie să rămân în sport.

– Rezultatele obținute în anul 2023 te-au ajutat să devii campion european, ai luat aurul la Grand Prix-ul din Tokio. Anul 2024 prin ce rezultate este marcat?

Într-adevăr, cel mai remarcabil an a fost 2023. Am obținut numeroase medalii, printre care două de aur și trei de bronz. În total, cinci medalii. Am adus bronz de la mondiale și aur de la Grand Prix-ul din Tokio, aur de la campionatul european din Olanda. Recent, am adus acasă argintul de la Grad Prix-ul din Germania.

– Ce înseamnă sportul pentru tine?

În primul rând, disciplină. De fapt, la baza oricărui sport stă disciplina. Pot spune că pe mine, personal, sportul m-a schimbat și la nivel de caracter, obiceiuri și chiar la nivel de comunicare.

– Ai obținut cote de participare la Jocurile Paralimpice de la Paris 2024. Care au fost emoțiile tale atunci când ai primit această veste și cât de multă muncă a fost în spatele acestui succes?

Nu pot să descriu în cuvinte ce am simțit. Desigur, pentru a ajunge la această etapă, într-adevăr s-a depus multă muncă și încă se depune. Pe 7 septembrie 2024, la Paris, va fi ziua decisivă, atunci când mă voi lupta și sper că și va fi cu rezultate. Până atunci, antrenamentele sunt la ordinea de zi.

– Calificarea la Jocurile Paralimpice de la Paris 2024 în baza ratingului de performanță este deja asigurat. Te afli, în prezent, pe locul doi în ratingul mondial în categoria ta de greutate. Ce înseamnă această calificare pentru tine ca sportiv paralimpic?

Locul doi în raitingul mondial în categoria mea de greutate este un lucru minunat. Este răsplata și contientizarea faptului că nu ai muncit atâția ani în zadar. Să te afli pe locul II mondial, necătând la toate greutățile pe care le întâmpinăm aici, în țară, legate și de condiții, și de finanțare, consider că este extraordinar. Nu poate fi decât rezultatul unei munci enorme. Am parcurs un drum foarte anevoios ca să ajungem la așa performanțe.

– Care a fost cel mai mare obstacol pe care l-ai întâmpinat în cariera ta sportivă și cum ai reușit să îl depășești?

Sunt atât de multe că nici nu știu care aș putea să menționez. La persoana nevăzătoare, însăși viața de zi cu zi este un obstacol și o provocare. În judo, cel mai dificil moment este când te afli deja în finală și pierzi. Pentru locul III, de exemplu, se luptă 4 persoane și numai două medalii. Acum, în Antalya, când am pierdut și m-am clasat pe locul V a fost o lovitură puternică, mai ales că pe adversar, l-am câștigat anterior de două ori. Cel mai important este după așa eșec, să reușești să ieși din această criză. Este necesar să te resemnezi, să-ți evaluezi greșelile și să nu te fixezi. În caz contrar, tu ești cel care are de suferit.

Dacă e să vorbim și de momente pozitive, atunci cel mai memorabil a fost la europene, în finală cu un campion mondial și dublu campion european, aur la Olimpiadă, care cântărește în jurul a 150 de kg. Și, vă dați seama că l-am învins. Încă un moment memorabil a fost la Baku, la mondiale, când în tribune era ambasadorul Republicii Moldova în Azerbaidjan împreună cu familia și strigau numele meu și a lui Oleg Crețul. Vă dați seama, ce onoare să fim încurajați de către ambasadorul țării noastre în Azerbaidjan? Iar în Japonia, înșiși cetățenii acelei țări, aveau în tribune drapelul țării noastre. Am simțit o mândrie de nedescris.

– E greu să faci sport de performanță aici, în Moldova?

Acum, mă antrenez în condiții, să zicem, decente. Sala este dotată, fapt care îți permite să faci antrenamentele și exercițiile fizice. Pe plan financiar, acum e mai bine, mai ales că au fost dublate bursele sportivilor. Bursa mea, acum, constituie suma de peste 40 de mii de lei lunar, timp de un an. Aceasta se datorează faptului că sunt campion european. Anterior, bursa ajungea până la 23 de mii de lei. Deci, sportivii care obțin performanțe la competiții vor avea și bursă. Dar numai un sportiv știe prin ce trece pentru a obține această bursa. Da, îmi asigură o sursă de venit, însă locuind în capitală și costul vieții este mai mare. Începând de la chirie, facturi, deplasarea prin oraș, alimentația, masajul, nemaivorbind de tratarea traumelor, cheltuieli legate de medicamente, genunchiere. Acești bani tot îi investești în tine, pentru a fi în formă și pentru a trăi. Dacă în anul 2024, nu ai nici o performanță, atunci în anul viitor, bursă nu ai.

– Ce sfaturi ai pentru tinerii cu dizabilități care se gândesc să înceapă să practice sporturi paralimpice?

În primul rând, le-aș recomanda să nu lase mâinile în jos. Oamenii cu dizabilități sunt și ei persoane cu aceleași drepturi, mai ales că ei sunt cei care fac imposibilul posibil. Drumul în sport e foarte greu, însă rezultatele sunt uimitoare.

– Care sunt planurile de viitor?

Pe viitor, sper să revin în Ungheni. Mi-aș dori foarte mult să antrenez copiii, mai ales că capăt cunoștințe și experiență pe care aș putea-o împărtăși cu alții. Ar fi foarte bine dacă mi-aș putea deschide o mică sală de sport pe care să o pot amenaja așa cum îmi doresc.

Tatiana Tesliuc