Opinii / Lucia Bacalu: ”Gardul de sârmă ghimpată a fost scos. Poarta, însă, a rămas”

Citesc  pe un site de pe la noi că cineva a anunțat că va candida „pentru încă un fotoliu de primar al Porții de Vest a Republicii Moldova”. Să vezi și să nu crezi!

Fac abstracție de acest cuvânt – „încă” – care nu-și avea rostul în contextul respectiv și doar încurcă ițele. Mult mai mult m-a intrigat sintagma „poarta de vest”, de care unii se țin cu mâinile și picioarele, fără măcar să se obosească să afle care-i este obârșia.

Această sintagmă s-a lipit de Ungheni, vorba cântecului, „ca timbru de scrisoare”. A fost născocită, ca multe alte inepții, în perioada sovietică. Ungheniul era unul dintre puținele puncte feroviare, situat la frontiera Uniunii Sovietice, pe unde treceau trenurile spre vest, spre țările comuniste din vest (Bulgaria, România).

Iar acea mică trecere – în rest se întindea, pe sute de kilometri, un gard solid de sârmă ghimpată, cu înălțimea de 2,2 metri – a fost numită poartă. Bine spus. Și drept în țintă.  Ulterior, Efim Donos, mare șef peste grănicerii sovietici din Ungheni prin anii 80-90 ai secolului trecut, descria cu nostalgie acea frontieră din sârmă ghimpată dintre frați. „Frontiera este gardul și portița din fața casei. Dacă nu ai scopuri rele, nu ai să intri decât pe portiță”. Așa s-a dorit dintotdeauna: să se inoculeze în conștiința moldovenilor că cei de peste Prut le sunt doar niște vecini, iar între vecini, bineînțeles, trebuie să existe garduri. Atunci când vecinul prezintă pericol, ce facem? Garduri înalte, de sârmă ghimpată, păzite zi și noapte cu înfrigurare. O portiță, însă, nu strică să fie. Și era. La Ungheni. De aici și vine sintagma „poarta de vest”.

Gardul de sârmă ghimpată, slavă Domnului, a fost scos. Poarta, însă, a rămas. În mintea și conștiința unora.

Oare nu mai există alte cuvinte, pentru a caracteriza Ungheniul? Avem și un film documentar, cu un titlu frumos: „Oraș mic cu inimă mare”, realizat după scenariul Leontinei Vatamanu, producător – Virgil Mărgineanu. Îi putem spune Ungheniului și „orașul de pe Prut”. Există și un brand al Ungheniului, de la care se poate porni și gândi diverse sintagme. E nevoie doar de puțină imaginație. Și dorință.

Sigur că e mai simplu de repetat ca papagalul: „Poarta de vest, poarta de vest, poarta de vest”. Dar ajunge. E prea mult. Și prea supărător.

Apropo de „Poarta de Vest”. Știați că există un roman cu acest titlu, scris de Elisabeta Isanos? Și mai are o precizare la titlu: „Aventurile unui cetățean român”. Există și un film documentar, realizat în 2019 de CIOFILM: „Hâncești – poarta de vest a Republicii Moldova”.

Dacă o luăm tot așa, doar porți de vest avem de-a lungul râului Prut: și la Lipcani, și la Costești, și la Sculeni, și la Cahul, și la Giurgiulești, și, mai noi, la Bumbăta, Leova.

Ce-ar fi să uităm de ele? Să le vedem ca pe niște puncte temporare de trecere a frontierei.
Va veni vremea când podurile peste Prut vor fi doar elemente de infrastructură rutieră sau feroviară, fără porți și portițe. Să privim senin și cu optimism spre Vest, spre Europa, fără a ne mai crampona de trecutul sovietic cu expresiile sale deocheate.