Lucia Bacalu: E ușor să arunci cu noroi în stânga și în dreapta

M-am gândit mult dacă are sens sau ba să scriu la acest subiect. Unii tipi sunt prea mărunți și jalnici ca să le dai importanță. Pe de altă parte, dacă nu-i înfrunți, chiar se consideră „buricul pământului” și își permit orice.

Ultimul caz. Un consilier. Nu mai știu dacă e în consiliul municipal sau în cel raional. Sau în ambele, căci formațiunile politice de pe la noi ori nu au oameni suficienți, ori nu au încredere în ei, dar își formează propriile găști și nu-i mai interesează nimic altceva.

Să fi venit acel consilier, în cei patru ani de mandat, cu vreo propunere judicioasă? Cu vreun proiect de decizie? Personal, nu am auzit.
Oare de ce nu ar fi obligați aleșii locali (nu doar primarul, ci și consilierii) să vină în fața oamenilor, la fiecare sfârșit de an, cu câte un raport de activitate? Căci și ei, consilierii, utilizează banii publici, ai noștri, fiind remunerați pentru… participarea la ședințe.

Eu aș vrea să știu și cu câte inițiative au venit, câte proiecte de decizii au inițiat, cum s-au implicat în soluționarea unor probleme ale comunității, la câte consultații publice au participat  și tot așa mai departe. Nu doar de câte ori au urlat (atenție: conform „Dicționarului explicativ al limbii române”, a urla înseamnă, cu referire la oameni, a vorbi cu tonul foarte ridicat).

Nu știu de ce, unora li se pare că, dacă încep a țipa pe coridoarele unor instituții publice, toți se vor speria și vor tăcea mâlc, închinându-se în fața lor. Dacă e vorba de cultura și educația acestora, e și mai trist.
Deci, vorbeam despre un consilier. Un cetățean ca oricare altul, de fapt. S-a dezlănțuit în momentul în care i-am făcut observație să vorbească pe un ton mai jos.

Avem o categorie de oameni, așa cum am mai spus, care trebuie neapărat să țipe, să strige, să urle, să înjure, să blesteme, să amenințe. Ei, probabil, cred că astfel seamănă frică între ceilalți, că doar așa își arată „mușchii” și nu-și dau seama, mititeii, cât de jalnici arată.
Ditamai bărbatul a pornit atacurile. „Stai picior peste picior și nu faci nimic! Da ai salariu de 15 mii de lei! Știu eu mai multe… Ai uitat cum te-am luat de la socialiști și te-am dus la mitingul Platformei DA?”.

Uite că nu am vrut să menționez de unde vine această persoană, dar nu am încotro. Vorbele lui m-au amuzat. Vă imaginați ce performanță e să stai picior peste picior și să primești un pumn de bani? Și ce performanță e să-l faci pe acel om să nu poată dormi nopțile de grija banilor altora?

L-am întrebat doar ce știe, în general, despre mine? Sigur că nu a răspuns. Prea complicată, probabil, i s-a părut întrebarea. Sau poate a înțeles că metodele kaghebiste, în acest caz, nu vor merge. Eu chiar am crezut cândva în ceea ce promitea Platforma DA și reprezentanții săi. Cică, vor lupta pentru dreptate și adevăr. Dacă asta e lupta lor pentru dreptate și adevăr, m-am lămurit.

E ușor să arunci cu noroi în stânga și în dreapta, deși, în cele mai multe cazuri, noroiul rămâne pe mâinile și în capul celor care, în furia lor nestăvilită, vor să te pună la pământ până și pentru o simplă observație.

Ce să zic? Îmi pare rău de asemenea personaje. Cum oare își duc frustrările?
Și un sfat pentru ceilalți: nu vă temeți să-i înfruntați. Cu cât mai mulți vom fi, cu atât mai repede vor înțelege (sper!) că altul trebuie să le fie comportamentul.