Opinii / Lucia Bacalu: „Ferm, fără frică”

Chiar dacă au trecut 82 de ani de la primul val al deportărilor staliniste, organizate pe furiș, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, mulți moldoveni așa și nu au reușit să se debaraseze de frica, inoculată atunci moșilor și strămoșilor lor. Se pare că acest sentiment – nu și demnitatea, verticalitatea, onestitatea – se transmite din generație în generație, deja la nivel genetic.

Da, a fost cumplit. Da, oamenii au trecut prin chinuri inimaginabile, fiind urcați în trenuri de marfă și duși, săptămâni întregi, ca niște vite, în Siberii de gheață. Da, mulți au murit, iar multor din cei rămași le-a fost distorsionat până și respectul de sine.

Săptămâna trecută, Teatrul Național „Mihai Eminescu” a venit la Ungheni pentru a prezenta spectacolul „Dosarele Siberiei”, un spectacol document, bazat pe fapte reale, pe mărturiile celor care au trecut prin acel calvar. Sala a fost arhiplină. Un lucru foarte bun.
Triste, însă, au fost reacțiile unor cetățeni. Le-am simțit bine, inclusiv în stradă. Unii răbufneau doar la auzul denumirii spectacolului, de parcă buneii lor ar fi fost călăii, iar sângele de pe mâinile lor nu le dă pace nici acum.

De ce ne temem de adevăr? De ce nu vrem să terminăm odată și pentru totdeauna cu trecutul sovietic?
Întreb, pentru că mi-a fost dat să asist la o scenă la fel de tristă și în ziua în care era comemorată aniversarea de 82 de ani de la primele deportări. Apropo, atunci, doar pentru Ungheni fuseseră pregătite 48 de vagoane, în care au fost îmbrânciți intelectualii satelor noastre, gospodarii, primarii, preoții… Per total, au fost alocate 1315 vagoane, în care au trebuit să încapă 18392 de persoane.

Ziceam că mi-a fost dat să asist la o scenă tristă. Cineva îi sugerase unui coleg să vină să comemoreze împreună acea aniversare. Ochii interlocutorului s-au umplut imediat de groază. S-a speriat omul. Nu știa ce să răspundă, nu știa cum să procedeze.

L-am întrebat dacă tot așa reacționează când este invitat să comemoreze terminarea războiului din Afganistan, un război nedrept, cu multe atrocități din partea armatei sovietice. A zâmbit. „Ei, acel eveniment e cu totul altceva”, a răspuns ușurat. „Ce e altceva?”, am continuat. S-a uitat nedumerit și mi-a zis: „Noi sărbătorim în fiecare an această aniversare”. A schițat un fel de zâmbet și dus a fost. Pașii îi erau rapizi.
De ce fugea? De cine fugea? De el? De istorie? De strămoși?
Și mi-am amintit atunci de ultrapatrioții noștri, care nu scapă nici o ocazie să-l eticheteze ba pe unul, ba pe altul că, vezi Doamne, nu a ieșit cu tricolorul în stradă când au vrut ei, că toți sunt trădători – cu excepția, bineînțeles, a lor. Că trebuie de făcut, de dres, de dus, de venit…

Numai lecții. Timp de 30 de ani!

În loc să-și suflece și ei mânecile și să muncească zilnic, cu răbdare, minuțios, să explice, să meargă cu lecții de istorie, să organizeze dezbateri, ei flutură cu tricolorul. E mai simplu.

La fel de simplu e și să critici – slavă Domnului că ne-a dat Zuckerberg facebook-ul și avem unde să ne manifestăm.
Îmi doresc din tot sufletul să începem a comemora nu doar victimele celui de-al doilea război mondial, al războiului din Afganistan, al avariei de la centrala atomică din Cernobîl, deși mulți moldoveni și-au pierdut viața și urmare a acestor evenimente. Vreau să comemorăm și victimele regimului socialist, comunist, stalinist. Ferm, fără frică.