Opinii / Lucia Bacalu: „Roboții”

Cu siguranță, fiecare dintre noi a citit sau a auzit povestindu-se că planeta Pământ va fi locuită cândva de ființe fără suflet, foarte inteligente, dar care nu vor mai avea parte de bucriile vieții. Inițial, în copilăria mea, nu credeam acestor basme. „Cum să poți trăi fără sentimentele atât de firești omului?”, mă întrebam atunci. Apoi, mai târziu, îmi spuneam că omenirea ar putea ajunge la punctul în care să nu-i mai pese de nimic din cauza celor care s-au transformat, practic, în roboți. Doar că se va întâmpla într-un viitor foarte și foarte îndepărtat.

Ei bine, se pare că suntem martorii acelei robotizări. Oamenii încep să nu mai aibă despre ce să vorbească între ei. Telefonul cu rețelele sale sociale e la putere. Acolo s-au mutat toate bârfele, laudele de sine și de alții, criticile, lacrimile. Până și la o cafea, după câteva minute, cineva va scoate neapărat telefonul ca să mai vadă ce se întâmplă pe undeva și cu cineva. Îndrăgostiții se întâlnesc prin diverse localuri și – ce credeți? – stau cu telefonul în mână.

Cunosc cupluri care până și în casă discută prin intermediul telefonului. Ne felicităm „prietenii” pe facebook, transmitem condoleanțe prin facebook, ne indignăm pe facebook…

Ne-am dezvățat să ne mai bucurăm de soare, de o floare, să profităm la maximum de o vacanță, de cele câteva zile libere pe care le avem. O parte din noi își vede rostul doar în muncă. Nu e rău. La prima vedere. Dar și munca ar trebui să aibă o limită. Cum, Doamne, să ajungi la 70 de ani și să nu te intereseze nimic în afară de muncă? Până la ora trei de noapte! Și încă să te mai lauzi cu asta. Iar apoi să te plângi că lumea nu înțelege cât de greu îți este, câtă muncă depui, iar recunoștința poporului e invers proporțională. Sigur că e invers proporțională, pentru că ai pierdut esențialul: bucuria de a trăi, de a te bucura de viață, de o floare sau de o gâză. Ai pierdut orice fel de empatie, în față și în minte fiindu-ți doar scopurile, obiectivele și grupurile țintă.

Am muncit și eu, uneori până în zori de zi, am muncit fără zile de odihnă. Am muncit, pentru că trebuia. Și pentru că mi-a plăcut totdeauna ceea ce am făcut. De aceea nici nu m-am plâns niciodată, nu am așteptat niciodată recunoștința și aplauzele nu știu cui.
Dar, în momentul în care m-am aflat într-o vacanță, deplasare sau vizită de studiu, regula principală era: echipa, pe care o poți face și cu colegii, și cu prietenii, și cu partenerul de viață, și cu copiii, și cu nepoții. Dorință să fie. Lași într-o parte telefonul, lași proiectele, rapoartele, gândurile că trebuie să reușești azi, că fără tine nu are cine face, că tu ești omul cheie și, pur și simplu, te bucuri de posibilitatea de a vedea oameni și locuri noi.

Apropo, dacă ați uitat cumva, nu există oameni de neînlocuit. Avea o vorbă un fost coleg de breaslă: până și pe urs îl poți învăța să meargă pe bicicletă.

Alergi să agonisești? Toată viața, ca spre sfârșitul ei să stai ca un pustnic în palatul pe care ți l-ai construit, să nu mai știi ce să faci cu banii pe care i-ai tot adunat și care, din păcate, de multe ori, sunt motiv de ceartă pentru urmași. Bine, că nici să lenevești nu e cel mai bun lucru – că ajungi apoi să stai cu mâna întinsă și să aștepți pomene de la stat și de la organizații de caritate.
Totul trebuie să fie cu măsură: să învățăm să muncim eficient, să ne creăm momente memorabile, să ne odihnim, să comunicăm – nu doar prin intermediul telefonului.

Ca altfel ne transformăm în roboți. Și nu e bine.