Constantin Bejenaru: ”Încă mai folosesc pentru Ungheni termenul acasă”

Ungheneanul Constantin Bejenaru, pugilist profesionist, are un palmares de invidiat: 9 titluri de campion național al României, Supercampion Bigger’s Better (2011), campion WBC International (2016-2018), campion WBC Americas Continentals, categoria de greutate grea. La amatori: medaliat cu bronz la Campionatul Europei (2006), premiant al campionatelor Uniunii Europene (2004, 2006, 2007).

Am discutat recent: era miez de noapte aici, la Ungheni, și plină zi în SUA, la Shelton. Ce noroc de internet, care ne scurtează distanțele și ne adună, măcar virtual, împreună!

„Cum e Moldova?”, a întrebat din start, adăugând imediat: „În general, aflu de la părinți, de pe facebook…”.
„E vesel”, i-am răspuns, după care a urmat discuția propriu-zisă, ce s-a transformat într-un interviu.

Când ai fost ultima oară în Moldova?
Off. Ultima dată am fost în 2016, în august. Acuși se fac cinci ani. De atunci multe s-au schimbat. Ne-am cumpărat casă în 2018, în septembrie. E la circa 150 kilometri de New York, în orașul Shelton din Connecticut. E liniștit aici, toată lumea – civilizată.
Anterior, am stat la New York. E un oraș frumos, mare, dar sunt mulți migranți și nu totdeauna de cea mai bună calitate. Sunt mulți și de ai noștri, și din fosta Uniune Sovietică. Din păcate, chiar dacă au venit aici, nu și-au schimbat mentalitatea. Dacă te duci pe la Brighton, vezi numai ruși – vorbești rusa, te descurci; dacă știi doar engleza, e problematic cu ei. Fiind la New York, am intrat într-un magazin, să zicem de-al nostru – aici sunt multe, inclusiv „Franzeluța”, „Bucuria” etc. – și imediat am auzit o ceartă între doi vorbitori de rusă, o ceartă urâtă. Mi-am pus mâinile în cap: „M-am întors înapoi în Uniunea Sovietică?”. Atunci am decis: „Trebuie să plecăm de aici. Copiii mei trebuie să meargă la școală în SUA, iar New York nu-i SUA. Le spun și americanilor acest lucru. Ei râd și cad de acord cu mine. Dacă e cartierul Brighton – e Uniunea Sovietică, dacă e Midwood – e Israel, dacă e Prospect Park – e India, Pakistan și tot așa mai departe… Ne-am ales casa foarte mult, practic doi ani, căci ne doream o casă pentru copii, situată într-un loc liniștit, cu un teren mare de joacă (e de 4000 metri pătrați).

Mai pe scurt, sunteți deja americani.
Cam așa, deși încă nu suntem oficial cetățeni ai SUA. În 2016, am primit Green cardul. Acum deja putem aplica la cetățenie.

De Moldova nu vi-i dor?
Ne este dor. Anul trecut, ne-am zis că mergem acasă, ne-am făcut planuri, dar, cu pandemia aceasta, totul s-a schimbat. Acum… Nu știu. Vom vedea. Dar mi-i dor, chiar mi-i dor. Vreau să vin acasă. Au fost părinții la noi, dar oricum.

Copiii au văzut Ungheniul?
Fata a fost, chiar a și rămas câteva luni la bunei. Dar era mică. Băiatul nu a fost, încă nu a văzut Moldova.

Vorbești foarte bine româna, nu ai uitat-o deloc.
Cum s-o uit? Și la Ungheni mi s-a spus același lucru. Fiind pe acasă, am mai mers prin localuri, unde veneau de-ai noștri, reveniți de prin țări străine și începeau: „Știi, eu vorbesc doar cu italieni și am cam uitat limba română”. Păi și eu vorbesc numai cu americani! Dar să vii în Moldova și să arăți că ai accent italian sau nu mai știu eu de care… Nu înțeleg. Părerea mea e că e o chestie de cultură. Recunosc, acum, când mai vorbesc cu câte cineva, îmi mai scapă câte un cuvânt în engleză sau în rusă, care pare mai potrivit în fraza pe care o spun. Dar să uiți limba maternă? Nu știu…

De unde ți se trage dragostea pentru box?
Am început să fac box la nouă ani, în 1993. În acel an, trecusem cu traiul din Mănoilești la Ungheni. Dacă nu mă înșel, chiar de ziua mea de naștere, tata m-a dus la secția de box. Se cunoștea foarte bine, erau chiar prieteni, cu antrenorul Andrei Grosu. La început, am fost ca toți copiii: ba fotbal, ba una-alta. Abia pe la 12 ani am început să mă ocup mai serios cu boxul. În 1999, am câștigat prima dată un turneu. Îmi amintesc că i-am învins pe doi băieți de la Liceul sportiv din Chișinău, care erau favoriți. Atunci mi s-a propus să merg și eu la acel liceu. Am mers. Important era că acolo se făcea și carte. Nu eram super bun la învățătură, dar înțelegeam că trebuie să învăț. În primul rând, pentru mine. Când discuți cu o persoană, dacă nu știi să legi două cuvinte, nu e bine deloc. Nu e neapărat să fii doctor în științe, dar trebuie să ai cunoștințele necesare pentru a purta o discuție. În 2002, am fost la un turneu internațional în Polonia. În semifinală am luptat cu un sportiv din România, despre care aveam să aflu ulterior că e campion european. L-am învins prin nokdaun. După aceasta, am primit propuneri să mă legitimez și să concurez pentru România. Eram în clasa a XII-a, terminam Liceul sportiv și nu am dat curs atunci acestor propuneri. După absolvirea liceului, am încercat la Academia de Poliție, dar am avut probleme cu un medic – voia, probabil, să-i pun ceva în buzunar pentru a bifa că sunt sănătos. Atunci, am plecat în România, unde am avut parte de toate condițiile necesare pentru a mă antrena. În plus, primeam și salariu. În două luni, am devenit campion al României, iar salariul meu ajunsese să fie de trei ori mai mare decât al mamei mele, care era contabilă-șefă la Direcția Agricolă din Ungheni. Nu mai trebuia să vin acasă să le cer părinților bani. Dimpotrivă, puteam să-i ajut eu. În 2011, deja știți, am devenit Supercampion Bigger’s Better… După acel turneu, am primit propuneri din SUA. La început, m-am antrenat în Konnectitut cu însuși Kevin Rooney, antrenorul care l-a făcut pe Mike Tyson campion mondial. Era deja în vârstă, acum e la un centru de bătrâni. Apoi am trecut în New York, unde am început să lucrez cu un antrenor din Belarus.

Continui să te antrenez și acum?
Da. Dar pandemia asta a afectat foarte mult sportul. Apropo, am avut propuneri să intru în ring. Chiar ieri am fost contactat din Polonia pentru un meci, ce va avea loc peste o lună. La profesioniști e imposibil așa ceva. La nivelul la care mă aflu – nu vreau să mă laud, dar sunt în top 10 mondial – îți trebuie cel puțin două luni de pregătire specială. Nu e vorba doar de condiția fizică. Te pregătești pentru un adversar concret, îi vizionezi meciurile, analizezi ce puncte slabe are, care sunt punctele tari, cum să eviți loviturile… E un proces complex, nu-i ca la amatori. Deci, cum ziceam, sportul a avut mult de suferit. Dar ne descurcăm. Soția lucrează, eu m-am angajat la o companie, căci înțeleg foarte bine că sport nu voi putea face toată viața. În plus, aveam nevoie să învăț engleza. O cunoșteam foarte slab când am venit în SUA, iar în primii ani mai nu am învățat nimic, pentru că viața mea era între sala de antrenamente și casă. Acasă vorbeam în română, la sală – în rusă, căci antrenorul, așa cum v-am spus, era din Belarus. În prezent, mă aflu doar între americani și am învățat engleza, o vorbesc destul de bine.

Felicitări. Și, pentru final, mai am o întrebare: ce înseamnă pentru tine Ungheniul?
Încă mai folosesc pentru Ungheni termenul acasă. Ungheniul se asociază cu casa părintească, cu cărarea spre Palatul de Cultură, unde mergeam să mă antrenez. Aș găsi acel drum și cu ochii închiși. Știu că s-au mai schimbat lucruri, sper că în bine. Vrem să venim la Ungheni, să lăsăm copiii în vacanța de vară aici, ca să învețe limba română, să fie mai aproape de bunici, să înțeleagă că există și o altă lume decât cea în care trăiesc acum.

Sper să ne revedem cât mai curând la Ungheni.
Abia aștept. Mulțumesc pentru discuție. M-ați făcut să-mi fie și mai tare dor de Ungheni.

Sursa foto: https://www.facebook.com/constantin.bejenaru.37

Autor: Lucia Bacalu