„Părerea mea” cu Maria Mocanu. Problema lumii de azi, e că vrea totul acum, sau mai bine-ieri

Maria Mocanu este o tânără din Vărzăreștii Noi, Călărași, care s-a stabilit cu traiul în Spania de mai bine de 15 ani. Cu părerea ei, probabil că mulți dintre noi sunt deacord.
Chiar merită să dăm o definiție a artei?
Mă întreb de multe ori. Iar dacă prin ea înțelegem o îndeletnicire care cere multă îndemânare și un oarecare grad de cunoștinte, atunci da, o merită.
Problema lumii de azi e că o vrea totul acum sau, încă și mai bine, ieri…
Nu mai avem răbdare. Nu ne mai dăm timp să asimilăm îndeletnicirea într-un ritm sănătos și pauzat. Astăzi viața aleargă cu pași de gigant, fuge mai repede decât oricând până acum în istorie. Și, se pare că cine nu-i ține pasul, rămâne în urmă, uitat de timp.
Azi, mai mult ca niciodată, ne măsurăm unii pe alții cu „a avea”, nu cu „a fi”.
M-am întrebat de multe ori unde ne duce goana asta, unde vom ajunge; și nu mi-a plăcut rezultatul niciuneia dintre reflecțiile pe care le-am avut la tema în cauză. Nici măcar nu m-a mulțumit.
Să vrem să avem mai mult decât… (adăugați pe orice sau pe oricine ca să continuați formula, cunoscut sau nu, vecin, frate, cumetru sau stea de cinema) pare a fi ceva normal, la urma urmei fu goana asta după „mai bine” ceea ce a făcut posibil progresul.
Problema nu e progresul, nici dezvoltarea tehnologică, nici faptul de a vrea să ai tot cei mai bun. Problema este prea marea diferență între dorința de dezvoltare materială și cea spirituală a individului. Se află la un abis una față de cealaltă.
Am cunoscut foarte multă lume avută, care schimbă mașina în fiece an și haina și pantofii în fiecare zi, și vă asigur că nu sunt fericiți. Nimic din astea nu va umple golul pe care-l simți și care nu știi cărui fapt se datorează, doar știi că e acolo, undeva în tine.
Azi acest gol o să- ți ceară o mașină nouă; când o să ai mașina, o să-ți ceară o casă mai mare și mai bună, iar când o să ai casa, o să vrea un elicopter, apoi un avion, și până la urmă, nici măcar o navă spațială nu va fi de-ajuns. De ce? Pentru că credem că golul ăla se umple cu posesiuni materiale. Dar nu e așa.
Corpul uman nu face diferența între foame și sete, poți crede că ție foame, dar realitatea e că doar îți este sete. Și dacă mănânci de câte ori ți-e sete, crezând că ți-e foame, la un moment dat riști să mori de sete, dacă nu-ți identifici necesitățile la timp.
Nu e o analogie exactă, dar setea de a ne cunoaște pe noi înșine e ceva asemănător: niciodată nu o vom face dacă o confundăm cu foamea de avuție.
Cred că Descartes ne-a impus celebra lui concluzie: “Gândesc, deci exist” fără a se gândi prea mult la consecințe.
Nu suntem doar creierul, și nici procesul de a gândi. Mintea e mult mai complexă decât gândul, și nici pe departe nu e doar gândul.
După parerea mea, fiecare are dreptul la o decizie proprie, azi am contempla o umanitate diferită dacă ar fi spus: “Sunt, deci exist”.