La un „Espresso de Ungheni” cu Nina Gorincioi. ”În Moldova mă simt cel mai bine”

La începutul secolului, prin anul 2000, gonită de sărăcie şi nevoi, Nina Gorincioi din Ungheni ajungea în Italia. Spera să-şi găsească un loc de muncă, spera să poată supravieţui.
Nu voia mult de la viaţă. Voia doar un trai decent, fără zbucium şi nelinişti permanente. Dumnezeu însă i-a dat mult mai mult. I-a adus în cale un Italian, care a făcut-o nu doar fericită, ci i-a pus la picioare tot ce avea.
Ar fi putut trăi liniştită, în lux, fără grija zilei de mâine. Nina Gorincioi a ales însă să împartă cu cei nefericiţi din bunurile sale. În câţiva ani, donaţiile făcute de ea în Republica Moldova au depăşit suma de 60 mii de euro.

Ce te-a făcut să împarţi din ceea ce ai cu toată lumea?
Nu este pentru prima dată când îmi este adresată o asemenea întrebare. Ba mai mult, unii chiar îmi spun: dacă ar fi dat peste mine un asemenea noroc, nu aş mai fi împărţit în stânga şi în dreapta ceea ce am, aşa cum faci tu. Nu împart în stânga şi în dreapta, dar nu pot nici să nu ajut. O fac din 2002. Atunci am transmis, pentru prima dată, o sumă de bani pentru pensionarii de la fostul meu loc de muncă şi de la locul de muncă al regretatului meu soţ. Le-am oferit tututror câte 50 de dolari. Parcă Dumnezeu mi-a şoptit: împarte cu cei mai săraci. Pot spune cu toată certitudinea: doar cel ce a simţit durerea, sărăcia, a trecut prin multe suferinţe, poate să-l înţeleagă pe cel bătrân şi bolnav. Eu am trecut prin multe greutăţi. Numai unul Dumnezeu ştie. Nu-i de scris şi nu-i de explicat. Acea suferinţă pe care mi-a fost dat s-o trăiesc nu se acoperă cu tot aurul din lume, cu toată bogăţia pe care o am acum. De aceea, la orice strigăt de durere, răspund prima.
Nu cred că aştepţi recunoştinţă…
Nu am nevoie de publicitate, de popularitate, căci nu vreau să ajung parlamentar sau primar. Dimpotrivă, aş putea să-mi iau copiii cu mine şi să închid pentru totdeuna uşa spre Moldova. Dar nu pot. Mă bucur că bunătatea mea sufletească i s-a transmis şi actualului meu soţ. Să ştii că italienii sunt mai zgârciţi. Dar soţul meu niciodată nu mi-a spus: “Atât, Nina, s-a terminat. Hai să trăim deja pentru noi, pentru copiii tăi”.
Ştii ce-mi spune? “Eu înţeleg că-i foarte mare sărăcie la voi, dar ţine minte: ţie o să-ţi rămână mai puţin din ceea ce avem acum”. Eu îi răspund că nimic nu voi lua cu mine, iar ceea ce avem este suficient pentru două vieţi înainte.

S-a întâmplat ca, după toată această susţinere, să te trezeşti cu câte un cuţit în spate?
Da, din păcate. Am fost trădată de persoanele la care am ţinut cel mai mult. Nu m-am gândit niciodată în viaţă că voi trece prin aşa ceva. Asta mă doare.
În fiecare săptămână am o mulţime de oaspeţi. Vin femeile, cele ce şi-au lăsat casa, familia, vin să-şi descarce sufletul. Plâng şi spun că o să-şi iasă din minţi. Încerc să găsesc pentru fiecare un cuvânt de alinare. Pleacă mai liniştite. Iar eu rămîn tristă.
Când stăteau la mine, îmi ziceau: „Nina, în fiecare duminică ne vom duce la biserică să ne rugăm pentru sănătatea ta”. Nu a trecut mult timp şi mi-au aruncat în faţă cuvinte grele, mi-au spus că mă urăsc. De ce?
Unii consideră că eu vă plătesc ca să scrieţi în ziare despre mine. Din păcate, invidia ne macină. Nu pot să zic decât: ”Doamne, iartă-i”.
Ce te face atunci să ajuţi atâția oameni?
Recunosc: mi-am zis de multe ori că uşa casei mele este închisă pentru moldoveni, că voi ajuta orice câine de pe stradă, numai nu pe moldoveni. Dar… peste o zi-două, îmi trece supărarea.
Sângele apă nu se face.
Aşa e. Nu pot să rămân indiferentă. Mi se adresează foarte multă lume, de orice vârstă, de oriunde. Uneori mă mir cum de găsesc pentru fiecare sfatul potrivit. Probabil, aşa vrea Dumnezeu. Nu ştiu ce se întâmplă. Chiar nu mă recunosc.
Aici, în Moldova, ai mulţi prieteni?
Ştii care-s cei mai buni prieteni ai mei în Moldova? Foştii mei vecini de pe strada unde am locuit la Ungheni, prietenii de copilărie şi colegii de clasă, foştii mei colegi de serviciu, foştii colegi ai soţului meu. Nimeni dintre ei, niciodată, nu mi-a cerut nimic. Nimeni. Niciodată nu mi se plâng, deşi ştiu că au şi ei greutăţi, sunt toţi pensionari, ştiu care li-s pensiile.
Prin felul lor de a fi mă susţin, mă încarcă doar cu energie pozitivă.
În Moldova mă simt cel mai bine. Am rezervat şi un loc de vecie la cimitirul din Dănuţeni, lângă fostul meu soţ, tatăl fiicei mele. Aici vreau să mor. Unde m-am născut, acolo vreau să şi mor. Când o fi şi cum o fi.

Ai pornit de la Grozasca, satul tău de baştină. Ce ai luat, ce ai în suflet din satul copilăriei tale?
Provin dintr-un sătuc mic, de care aproape că nu se ştie. Aveam planuri foarte mari pentru Grozasca… Îmi doresc să ieşim în Europa. Îmi doresc de mult timp o schimbare pentru Moldova, ca şi copiii să aibă un viitor la ei acasă. Sărmanii oameni, au fost zombaţi. Au fost minţiţi, au fost speriaţi.
Totodeauna m-am străduit să fac tot ce am putut pentru consătenii mei. Un an întreg m-am gândit la baştina mea neîntrerupt. Mi-am dorit să înalţ o răstignire acolo, să fac un pod, căci ştiam că mereu se surpă râpa din centrul satului. Am reuşit.
Puteam să înalţ acea răstignire şi la Ungheni, unde am locuit aproape 30 de ani și, mai ales că la Grozasca nu mai aveam nimic. Şi totuşi, m-am gândit să rămână ceva acolo unde m-am născut, de unde mi se trag rădăcinile.

NOTĂ:
Nina Gorincioi a făcut pentru satul ei natal atât cât n-au reușit să facă în ultimii ani toți cei ce s-au perindat prin primărie. A contribuit esențial la reparația școlii-grădinițe din sat, a reparat și a amenajat o fântână, a construit un pod, a înălțat o răstignire, a amenajat un izvor, a organizat o sărbătoare de vis la aniversarea de 100 de ani a satului Grozasca, a reabilitat capela din cimitirul satului. Dar câte ajutoare a lăsat în sat, pentru cei necăjiți și oropsiți de soartă! Zeci de mii de lei au mers spre ei.
Ajutoarele nu au contenit să vină și la Ungheni, la Centrul de reabilitare și reintegrare a bătrânilor; la Morenii Noi, unde Nina Gorincioi a ținut să fie alături de cei ce au avut de suferit de pe urma tragicului accident din 2012, soldat cu 13 morți. Tot ea a venit cu o donație semificativă pentru reabilitarea Troiței din centrul orașului Ungheni…
Multe, foarte multe sunt gesturile ei de bunătate și caritate.

Nu întâmplător se spune: nici un proroc nu-i recunoscut la el acasă.
Da. La el acasă. Ce să fac? Am găsit nişte tripleţi în raionul Căuşeni, toată familia locuieşte într-o cămăruţă de 9 metri pătraţi. M-a impresionat povestea acestei familii. Le-am cumpărat două paturi, ca să poată dormi toţi omeneşte, le-am transmis peste 500 de pampersuri, le-am dat 700 de euro pentru cărbune. Le trimit biscuiţi, conserve din carne, din fructe.
Am mai auzit şi de o altă familie cu tripleţi. Am să-i ajut şi pe ei. Aceşti copii nu au nici o vină că s-au născut în asemenea familii sărace.
Cum de Dumnezeu a făcut ca eu să dau peste ei, să le aud istoriile? Îmi amintesc și de bătrâna din Corlăteni, Râşcani. Am citit într-un ziar despre ea, are 70 de ani şi o pensie de 70 de lei, ea fiind cu dezabilități din copilărie. I-am găsit adresa, i-am transmis 200 de euro prin fiica mea, i-am transmis produse alimentare, haine.
Ştii cum plângea acea femeie la telefon? Îmi spunea că nu a văzut în viaţă atâţia bani. Îi auzeam plânsul.
Mă bucur că şi copiii mei au preluat de la mine această calitate – de a face bine oamenilor. Anterior, fiica mea, Laura, nu era prea darnică. E mamă şi, ca orice mamă, se gândeşte, mai întâi de toate, la bunăstarea copiilor ei. Acum s-a schimbat. Îmi spune că parcă i-au crescut aripi de când îi ajută pe alţii, mai necăjiţi. Şi nepoţii mei sunt la fel. Mi-i liniştit sufletul, când văd cum sunt: niciodată nu au cerut nimic. Nici unul. Niciodată nu mi-au cerut nici măcar cinci euro sau cinci lei. Şi nici Laura.
Fata mea nu a fost alintată. Ea a ştiut de mică ce înseamnă greutăţile. Au fost ani întregi când nici nu aveam ce pune pe masă – doar câte un ceai dimineaţa, la prânz iar ceai. Ceai cu pâine.
Înainte de a încheia, aş vrea să discutăm şi despre… patriotism.
Înţelegi cu toată firea ta ce înseamnă patriotism doar atunci cînd eşti departe de casă. Acolo simţi cu adevărat dragostea pentru ţara ta, simţi mult mai intens durerea atunci când se întâmplă o nenorocire în ţara ta. Până şi la cuvântul Moldova deja tresari.
Da, sunt și dintre cei care spun că nu vor nici măcar să audă de ţara lor de baştină, căci au plecat de acolo din cauza sărăciei şi numai ei ştiu prin câte au trecut ca să-şi poate face un rost în viaţă.
„Moldova nu-i de vină, le spun. Sistemul de acolo e de vină”.
Deci, acest patriotism în Italia are două feţe. Este vorba, pe de o parte, de o dragoste necondiţionată, când nu poţi să-ţi uiţi baştina. Pe de altă parte, te macină ura, pentru că ai fost pus în situaţia să treci prin greutăţi inimaginabile. Numai unul Dumnezeu ştie cu cât greu au făcut şi fac moldovenii noştri banii în străinătate.
Patrioţi adevăraţi rămân cei ce au trăit în Moldova o bună perioadă de timp; cei ce au trecut de 40 de ani se gândesc mereu la Moldova.
Tinerii însă… Niciodată nu se vor gândi la Moldova aşa cum ne gândim noi.
Ungheni, 2010