Educația ca reformă la firul ierbii

Problemele de educație au preocupat mereu omenirea. Chiar să fi trecut zeci de ani, nimic nu se schimbă. Despre educație se vorbește de la caz la caz. Totul e pe vechi.
Numai drepturi, fără obligațiuni. Încă Mihai Eminescu scria că ”Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii”.
Cu toții ne dorim să avem copii deștepți și frumoși, uitând adesea că avem și datoria de a crește oameni buni, iubitori de semeni. Educația se bazează pe comunicare, în ambele sensuri.  O comunicare constructivă, care să evidentieze acele progrese și să găsească variante alternative de creștere și dezvoltare pentru acele situatii mai putin pozitive. Nu cu strigăte sau pedepse.
Chris Simion scria: ”Uităm că suntem niște particule de praf aruncate prin Univers și că drumul spre frumos tot în groapă sfârșește. În tot acest mister care se numește viață, avem o singură certitudine: sufletul. Este singurul pe care merită să te bazezi”.
Dacă nu ne place situația actuală, trebuie să facem o schimbare. Întregul rost al educației este să transforme oglinzile în ferestre. Nu-ți limita copilul la propria cunoaștere. El s-a născut în alte vremuri. Copiii trebuie educați, dar în același timp trebuie lăsați să se și autoeduce. Căci totul se întoarce: și binele, și răul.
”Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi nora lui, care aveau un băiețel de patru ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau încețoşati, iar paşii împleticiți.
Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură. Boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor. Iar când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsa pe fața de masă.
Fiul şi nora se simțeau tot mai iritați de neajutorarea lui. Până-ntr-o zi când…
”Trebuie să facem ceva cu bunicul, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!”.
Aşa că cei doi soți au pus o măsuță în coltul camerei, după uşă. Acolo bunicul mânca singur, în timp ce întreaga familie stătea în jurul mesei. Și, pentru că bunicul reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcția bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiți şi tristi – singur, după uşă, bunicul îşi mânca bucățica de pâine muiată în lapte.
Cu toate acestea, unicele cuvinte pe care fiul si nora le aveau pentru el erau de mustrare, când îi cădea furculița pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă.
Băiețelul se uita când la bunic, când la părinții lui, făra să spună un cuvânt.
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băiețelul meşterește ceva pe covor. S-a apropiat şi a văzut că încerca să cioplească o bucată de lemn.
”Ce faci acolo?”, l-a întrebat tatăl duios. Băiețelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a raspuns la fel de duios: ”O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când eu voi fi mare”. A zâmbit şi s-a întors la ”treaba” lui.
De data aceasta, a fost rândul părintilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a așternut în cameră şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească pe obraji. Nici un cuvânt, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.
În seara aceea, soțul l-a luat pe bunic de mână şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicul urma să mănânce împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui.
Si, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjati dacă se vărsa din lapte pe fața de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiță pe covor”.
Copiii sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepție, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le recepționează. Ceea ce învață în “cei şapte ani de acasă” vor folosi şi în viată. Părinților li se aplică proverbul: “Ceea ce semeni, aceea vei culege”.
Morala: Educația este ceea ce supraviețuiește după ce tot ce a fost învățat a fost uitat. Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viata. De aceea pe lângă viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i.