Nu mă miră

Citeam, mai zilele trecute, povestea unui bălăneștean, Vlad Brașoveanu. Nu știu câți consăteni de-ai lui cunosc că dânsul este, la ora actuală, unul dintre cei mai mari transplantologi din lume, că e conferenţiar universitar, şef al unei secţii de transplant hepatic a Institutului Clinic Fundeni din Bucureşti.
Nu știu dacă la școala în care a învățat profesorii le povestesc elevilor de azi despre acest om care a făcut istorie în medicina românească.
Nu m-aș mira să nu se știe și să nu se vorbească deloc despre el la Bălănești, satul în care s-a născut acum 49 de ani. Or, noi, mari credincioși și creștini-ortodocși, respectăm cu strictețe celebrele vorbe biblice: ”Nici un proroc nu-i recunoscut la el acasă”.
Dar despre altceva vreau să zic. Citind despre realizările lui Vlad Brașoveanu, care, apropo, a făcut facultatea la Universitatea de Medicină și Farmacie din Chișinău, mă tot întebam: ”Ce ar fi ajuns și ce ar fi fost din el, dacă rămânea medic în Republica Moldova?”.
Poate și aici ar fi făcut vreun doctorat, poate și aici ar fi predat la universitate, poate și aici ar fi fost un doctor bun. Poate.
Dar nimic mai mult.
Vlad Brașoveanu, fiind la București, a reușit să facă diverse cursuri de perfecţionare medicală în cele mai importante instituţii de specialitate din lume. La vârsta de 37 de ani, a efectuat primul transplant de ficat de sine stătător.
Vă imaginați cumva că ar fi putut face aceleași lucruri și la aceeași vârstă rămânând la Chișinău, unde bani pentru dezvoltarea medicinei nu au ajuns niciodată? Nu ajung bani nici măcar pentru un salariu decent, darmite pentru aparataje de ultimă oră, pentru echipament medical performant.
Și atunci, medicii noștri pleacă. Astăzi îi poți întâlni oriunde: în Franța, Germania, Italia, SUA, Spania, nemaivorbind de România, unde sunt deja mii.
Degeaba ne lăudăm cu centre de sănătate renovate, cu aparataje donate de nu mai știu ce fundații și spitale din străinătate. Sunt bune și acestea, dar cu ele nu faci performanțe.
Mergem, ca de altfel în toate domeniile, în urma căruței și, de fiecare dată, tot spunem: ”Bine că e așa. Ar putea fi și mai rău”.
Ne indignăm că la un spital sau altul s-a înregistrat un număr mare de decese, dar nu ne indignăm de faptul că în acel spital nu are cine să lucreze deja. Și, apropo, mă miră faptul că directorii de spitale au luat apă în gură și tac sau, dacă îi întrebi, vorbesc cu jumătate de măsură despre acest fenomen, în loc să țipe în gura mare, să urle dacă vreți.
Ne indignăm că e în creștere numărul bolnavilor de tuberculoză. Dar cum să nu crească?
Și nu zicem nimic despre faptul că cei mai mulți oameni mor, în ultimii ani, din cauza bolilor cardio-vasculare. Adică, din cauza unor boli, generate de stresuri, iar stresurile, se știe, vin de la nevoile și lipsurile tot mai mari și tot mai multe.
De aceea nu mă miră deloc că oamenii noștri aleargă înnebuniți după magazinele lui Șor, condamnat la pușcărie și menționat în raportul Kroll pentru furtul bancar. Nu mă miră nici că medicii fug din țară în număr tot mai mare.