Visăm, visăm la mari idealuri

Odată, cineva l-ar fi întrebat pe Gandhi despre factorii ce distrug ființa umană. A descris acest lucru prin șapte propoziții: Politica fără principii. Plăcerea fără angajament. Bogăția fără muncă. Inteligența fără caracter. Afacerile fără de morală. Știința fără umanitate. Rugăciunea fără caritate.
Scurt, clar și cuprinzător.
A devenit o regulă, ceva firesc a funcţiona în starea de oboseală. Zilnic ne învârtim în aceeași rutină, creată de oboseala prea mare, pentru a face lucruri noi, pentru a evada din cotidian.  Mintea oboseşte când o forţăm să lucreze fără să se oprească, când gândurile sunt generate fără încetare.
Sufletul oboseşte când nu îl ascultăm, când nu ţinem cont de dorinţele lui. Sufletul oboseşte de prea multe dureri şi suferinţe.
Inima oboseşte când o obligăm să nu iubească şi în acele situaţii în care punem condiţii.
Corpul emoţional oboseşte trăind prea multe emoţii negative, în special frici, stres, nelinişte, griji pentru ziua de mâine şi cei dragi.
Adică, ne obosesc toate și toți. Dar nu ai unde evada. Și te învârți zilnic în aceeași roată, așteptând ceva schimbări, care nu mai apar.
Să muncești pentru ca să trăiești, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decât la animal.
Dacă ne uităm la fotografiile făcute de profesioniști, vedem că ei au avantajul să întunece părțile din spate, care nu sunt importante. În viața de zi cu zi însă, aceasta are nevoie de mult efort. Uneori, deosebirea dintre ce este cu adevărat important și lucrurile mai puțin importante este destul de dificil de făcut.
Vă dau un simplu exemplu. Unele organizații pun mare accent pe relația cu clienții. Motivul este că, pentru a menține orice afacere, trebuie să îți tratezi clienții bine, mai bine ca modul în care îi tratează competitorii. În unele momente, asta înseamnă să faci ce este bine pentru client chiar dacă te costă sau îți reduce profitul. Așa e și în viață.
Dacă viața ta profesională este de o importanță mare, atunci probabil îți va influența felul în care acorzi timp familiei. Spre marele regret al nostru. Și va veni un timp când vom pați ca pomii din istorioara următoare.
”A fost odată ca niciodată un deal. Și pe dealul acela creșteau trei copaci înalți. Cum e vorba de o poveste, copacii aveau și ei visurile lor, pe care și le povesteau unul altuia.
Primul a spus: ”Eu vreau să fiu transformat în corabie, să duc pe mare prinții și prințesele lumii”.
”Eu, a zis al doilea copac, aș vrea să fiu transformat într-un sipet care să țină comorile cele mai mari ale lumii”. Ultimuol copac zise: ”Eu vreau să ajung cel mai mare și mai falnic copac de pe dealul ăsta și să se uite cu respect spre mine toți oamenii”.
Într-o zi, au venit acolo tăietorii de lemne. Primul copac jubila când a fost tăiat, căci se vedea cea mai mare corabie construită vreodată. Al doilea – la fel, căci se vedea o ladă plină cu aur curat. Al treilea era îngrozit, dar a fost și el tăiat.
Primul copac a fost dus într-un sat de pescari și transformat în câteva bărci de pescuit. Al doilea, în loc de lada cu comori, a fost făcut iesle pentru animale. Al treilea a fost tăiat în două bucăți și lăsat într-un grajd vreme de mulți ani.
Visurile copacilor păreau să fi fost sfărâmate. Corăbiile, comorile și semeția păreau acum atât de departe. Dar… Peste ani, o femeie însărcinată nu a avut unde să nască și a născut în ieslea făcută din trunchiul celui de-al doilea copac. Mai târziu, fiul ei a ieșit pe mare într-o zi cu bărcile făcute din primul copac. După o vreme, omul acela a cărat în spate lemnele făcute din cel de-al treilea copac și a fost răstignit pe o cruce făcută din lemnul acestuia.
O iesle poate să țină cea mai mare comoară, o barcă de pescuit poate să îl transporte pe cel mai mare rege, iar două lemne pot fi copacul cel mai înalt văzut vreodată”.
Morala: Nimeni nu poate vedea zorii zilei până nu trece prin negura nopții. Cu cât omul este mai perfect la exterior, cu atât mai mulți demoni are în interior. Primul om care a aruncat o înjurătură în locul unei pietre a fost creatorul civilizației.