Grija creștinului

Peste 90 la sută dintre cetățenii Republicii Moldova se declară creștin-ortodocși. Și ei, cetățenii Republicii Moldova, afirmă de fiecare dată, în orice sondaj, că au cea mai mare încredere în biserică.
Dacă ești creștin-ortodox și ai atât de mare încredere în biserică, de ce nu asculți ce spune biserica noastră? Vorbesc de sărbătorile de iarnă.
Nu, nu mă voi referi la veșnica întrebare: ”Când sărbătorim Crăciunul: pe 25 decembrie sau pe 7 ianuarie?”. Dacă s-ar realiza un sondaj la acest subiect, sunt sigură că 70-80 la sută din moldoveni ar răspunde fără pic de ezitare: ”Pe 7 ianuarie, așa cum am apucat de la părinți și bunei”.
Nu știu, însă, câți dintre moldoveni respectă tot ce a fost lăsat de la strămoși. De exemplu, Postul Crăciunului. Or, se zice că anume în post te pregătești spiritual de marea sărbătoare. Postul e dat pentru meditații, pentru rugăciuni, pentru analize profunde asupra propriului comportament. Iar biserica ne mai cere să ne reținem și de la bucate alese, de la chefuri și petreceri de tot felul în această perioadă. Zic că nu-i rău, pentru că, atunci când ai stomacul plin, nu mai poți gândi limpede.
Noi ce facem, cei peste 90 la sută dintre creștinii ortodocși care, în mare parte, sărbătoresc Nașterea Domnului cum au apucat de la strămoși, pe 7 ianuarie?
Mâncăm și bem de mama focului pe la tot felul de ”corporativci”, începând de pe la 27 decembrie.
Apoi, pe 7 ianuarie, cică, sărbătorim Crăciunul. Iar cu uratul mergem de Sfântul Vasile.
Haz de necaz. Și un haos total nu doar în țară, ci și în capurile moldovenilor.
Continuăm să construim biserici. Pentru ce? Pentru cine? Ca la Paște să-i vedem pe tot felul de șefi și șefuleți cu lumânările în mână, smeriți, în primele rânduri?
Mă tot uitam, în aceste zile, la tot felul de fotografii de pe la diverse chefuri – slavă Facebook-ului! Mese încărcate cu de toate, lume mulțumită de sine și nu am înțeles de ce…
Mă tot uitam, iar gândul mă ducea tot mai intens la una dintre cele patru mici piese ale lui Pușkin – ”Пир во время чумы” (”Sărbătoare în timpul ciumei”), care, de fapt, este o traducere a unui fragment din piesa poetului scoțian John Wilson „Orașul ciumei”.
Citiți-o! O să vă ia doar câteva minute. Nu știu, însă, dacă va ajuta pe cineva. Cu siguranță, la final de an, în post, iar vom chefui, vom întinde mese mari cu de toate, vom dansa și ne vom distra. Veselie mare, fraților!
Doamne, cât de mult am vrut să scriu ceva frumos, de bine, la acest început de an! Dar cum să treci cu vederea ceea ce se întâmplă chiar în jurul nostru?
Totuși, zic că există o soluție. Hai să ne zicem creștin-ortodocși nepracticanți, adică cei care mergem la biserică doar din Paște-n Paște, pe la cununii, botezuri și înmormântări. Atât. Și mai aprindem candela când dă peste noi necazul.
Iar biserica noastră… să nu se mai îmbete cu apă rece, mulțumită că tot creștini-ortodocși avem peste tot și că le trebuie acestora biserici unde să se roage. Nu le trebuie. Oamenilor le trebuie acum păstori adevărați, care să-i învețe cuvântul lui Dumnezeu.