La un ”Espresso” cu actorul Nicolae Darie. ”Dacă aș fi pictor, cred că aș reuși să pictez satul natal, Blindești”

Nicolae Darie s-a născut în satul Blindești, raionul Ungheni, la 16 februarie 1946. A absolvit Institutul de Artă Teatrală „GHITIS” din Moscova, specialitatea actor de teatru și cinema. În 1969 este angajat în trupa Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, unde activează până în prezent.
Pentru rodnica-i carieră scenică și talentul său actoricesc, i-a fost conferit titlul de artist al poporului. Are la activ peste 30 de roluri jucate în filme și spectacole.

Cum este revenirea acasă, domnule Nicolae Darie?
De fiecare vin la Ungheni cu multă plăcere, pentru că aici, nu departe, se află cel mai frumos sat căruia îi zice  Blindești. De ce îi cel mai frumos? Pentru că acolo am văzut pentru prima dată răsăritul soarelui, acolo am făcut cunoștință cu mama, cu tata, cu bunelul. Vin cu plăcere la Ungheni, pentru că aici am două surori: una dintre ele, Elena Pereteanu, locuiește chiar în Ungheni. Cealaltă e un pic mai departe, la Semeni, și îi zice Valentina Rusu. La Blindești merg atunci când merge toată lumea: la cimitir, la mormântul părinților.

Nu a mai rămas nimeni dintre cei dragi acolo?
A rămas un verișor, cu grijile și nevoile lui.

Vă mai amintiți cum era satul copilăriei dumneavoastră?
Era cel mai frumos. Dacă aș fi un pictor, cred că mi-ar reuși să-l pictez: un sat cu o străduță care ieșea la șleah, așa se chema atunci. Nu era șosea. Când ne-au spus că va fi șosea și va merge un autobuz pe lângă satul nostru, a fost ca și cum aș spune acum că, peste doi ani, ne vom plimba pe Saturn. Avea satul locurile lui frumoase. Era o toloacă mare, unde a fost cândva fundul Prutului. Pe acea toloacă erau trei stâni… La umbra copacilor seculari se făcea hramul satului, care era după Duminica Mare.

Și jocul…
Evident. La Anul Nou se organiza joc ziua. Seara umblam cu Plugușorul. La Crăciun – trei zile joc. Vă dați seama câtă bucurie pe capul copiilor? Ce mi-a mai rămas în memorie? Casa noastră, școala. Școala era în fosta casă boierească, aparținea unui boier care a plecat prin anul 1940 probabil. Îi spunea Cocialcov. Spre marea mea bucurie, am făcut cunoștință cu nepotul boierului Cocialcov. E un mare maestru de balet, îi zice Gheorghe Căciuleanu. E cunoscut mai mult ca Gigi Căciuleanu.

Notă: Wikipedia îl prezintă ca dansator și coregraf francez de origine română. Alte surse – ca cel mai valoros dansator şi coregraf român al ultimelor decenii, care provine dintr-o familie de intelectuali basarabeni refugiați.

Gigi Căciuleanu știe măcar ceva despre Blindești?
A auzit, dar n-a fost niciodată aici. I-am zis într-o discuție: ”Știi unde-i casa bunelului dumitale? Eu am învățat în acea casă”. A fost la Chișinău, dar foarte rar și pe o perioadă foarte scurtă. Aș fi avut plăcerea să-l aduc la Blindești, să-i fac cunoștință cu stejarul din centrul ogrăzii casei boierești, un stejar secular.

Ce a mai rămas acum din satul copilăriei dumneavoastră?
Din păcate, nu am cu ce mă lăuda. Atunci când merg acolo, doar cei mai în vârstă mă mai recunosc.

Mai este valabilă celebra vorbă a lui Lucian Blaga: ”Veșnicia s-a născut la sat”?
(După o pauză) Cred că da. Oricât ne-am foi noi pe-acolo, pe la oraș, dar din cer nimic nu cade. Totul ce se face, se face pentru om la țară, în mare parte. Dacă e vorba de o doină, ea se naște la țară. Dacă e vorba de un cântec vechi, el se naște la țară. Dacă e vorba de un covor frumos, de un obicei frumos, tot la țară s-au născut. Cât de frumoase erau nunțile la țară, cât de frumoase erau hramurile… Țin minte cum, fiind copii, ne lăudam de hram: ”Da la mine au venit trei căruțe la poartă; da la mine au venit patru; da, dar la mine au venit mai de departe!”. Deci, asta era bucuria noastră și bucuria părinților. Lumea era mai bună. Nu știu pe cât oi fi având eu dreptate, dar știu că mama punea mătura în ușă, ceea ce însemna că nimeni nu e acasă și nu ai ce căuta la om în ogradă. Astăzi… Ce să vă spun?

De unde vine dragostea pentru teatru?
Probabil, din casa părintească. Arta, frumosul a fost tot timpul în casa noastră. Bunelul, Tudor Darie, desena extraordinar. Cânta la vioară, a cântat, pe când făcea armata, în orchestra armatei. A citit toate cărțile din biblioteca școlii, a satului. I le căram în trăistuțe eu cu surorile mele. În casă aveam mereu ziare și reviste. Erau timpuri când lumea era obligată să se aboneze. Că citeau, că nu citeau – nu avea nici o importanță. Bunelul a fost un mare apicultor. Pe urmă tata a preluat această specialitate – o specialitate de suflet, de fapt. Mamei îi plăcea foarte mult muzica. A fost, un timp, educatoare la grădiniță, apoi bucătăreasă. Totuși, în mare majoritate, părinții mei au lucrat la câmp. Veneau acasă obosiți și care era mângâierea lor? Copiii! Iar noi le arătam spectacole. Tata și mama erau spectatori și noi, jos, ca în teatrul antic, începeam cu ”Greierașul și furnica”.
Trebuie să spun că și tata cânta la vioară. Nu știa notele. Cânta la auz. Bunelul cunoștea și notele. Copilăria mea, alături de bunelul meu, a fost foarte fericită. Nu numai a mea, ci și a surorilor mele, pentru că era un om extraordinar. Ne-a citit o mulțime de povești. Cineva din oamenii iluștri spunea că, dacă vrei să crești un om cumsecade, spune-i copilului povești. Dacă vrei să-l crești și mai frumos, spune-i mai multe povești.

Vizionați, pe atunci, la televiziunea română, ”Seara de teatru”?
De unde, dacă nu aveam televizoare? Cine le avea în anii 1950? Când cumpărase tata un aparat de radio, în casă a fost sărbătoare. Lucra doar cu baterie, căci nu aveam lumină electrică. De la satul nostru, pe de-a dreptul, la vreo 15-16 kilometri se vedeau luminile Iașului. Îl întrebam pe bunelul ce-i acolo?. ”Ieșul”, răspundea. ”Da ce înseamnă Ieși?”. ”E oraș”. ”Da ce-i oraș?”… Ei, era mult de explicat. Ziceam că nu aveam curent electric. Temele pentru acasă le făceam repejor, cât era ziuă. Trebuia de economisit gazul și mucul la lampă.

Sărim peste adolescența dumneavoastră și trecem la tinerețe. Cum ați ajuns la Moscova?
Inițial, am făcut doi ani de școală pedagogică la Călărași, după ce absolvisem șapte clase în satul meu de baștină, Blindești. Am înțeles că deja nu mai este școală la Blindești. E păcat. Copilul se înstrăinează astfel de școală, de tata, de mama și se înfrățește cu autobuzul, cu drumul. Cred că nu-i tocmai bine. Dar, deh, așa sunt timpurile.
La Moscova am ajuns, pentru că voiam să mă leg și eu de artă. Mai întâi, am mers la Chișinău – fără voia tatei, pentru că tata vroia să mă vadă gospodar. M-am dus la conservator. Acolo m-au întrebat la ce facultate vreau să învăț? Nu știam ce să spun. Am început să șovăi. Atunci am fost întrebat mai concret: ”Vrei la comedia muzicală?”. Zic: ”Da”. Bine că nu m-au întrebat ce e aia, că nu știam. Pentru mine era important să mă văd la conservator. Am susținut examenele: din vreo 400 am rămas 6. Prea puțini. Atunci s-a decis să fim trimiși la Moscova. Probabil, în acel moment, Dumnezeu a spus: ”Vino încoace, Nicolae, dă capul să-l mângâi”.

Ce v-au zis părinții? S-au bucurat?
Când am ajuns acasă și le-am spus noutatea – îmi amintesc că ploua, mama pregătea cina, tata făcea mujdei – nu m-au crezut. Tata era foarte supărat, fiindcă plecasem fără voie. S-a uitat lung și mi-a zis: ”Cum ai intrat? Copiii oamenilor încă nu au dat documentele, dar tu ai intrat deja?”. Era 20 iulie, cam așa. Iată așa am ajuns la Moscova, am făcut cinci de facultate la Institutul Unional de Artă Teatrală ”Lunacearski”. Am avut niște profesori ”Jos pălăria”, elevi direcți ai lui Constantin Stanislavski: Olga Starostina, Mihail Cisteacov, Boris Bibicov – niște somități ale artei teatrale de la Moscova.

Ați revenit la Chișinău…
Da, în anul 1969.

Și de atunci, aproape jumătate de secol, în același teatru. Cum e?
Dar cum e? Eu nu știu cum e să fie altfel.

Nu v-ați plictisit niciodată, nu ați vrut să căutați altceva? Vedeți cum fac tinerii de azi: lucrează doi-trei ani și caută ceva nou.
Ei, doamnă, noi suntem din altă generație.

Considerați că e bine să muncești într-un singur loc toată viața?
Eu cred că e cel mai bun lucru, dacă îți iubești profesia. Asta mi-a plăcut, asta am făcut, asta fac și până acum.

Am o întrebare pe care o adresez tuturor celor care au pornit de aici, de la noi, și au ajuns departe. Biblia spune: ”Nici un proroc nu este recunoscut la el acasă”. Dumneavoastră ce ziceți?
Cum  să vă spun, ca să nu supăr pe nimeni? E un adevăr, în special la noi în Moldova. Nu că mă doare, oricum faci pentru poporul tău, faci pentru lume. Dar noi suntem ca miresele: dacă ești întrebată, te măriți, dacă nu – cum să te măriți? Eu am colindat multe țări, am văzut cum sunt respectate personalitățile, oamenii de artă, de cultură, cum este respectat trecutul și prezentul. La noi…. Și aici avem numai de pierdut

Ați jucat rolul lui Ștefan cel Mare. Sunt sigură că v-ați apropiat mai mult de esența firii sale și, din această prismă, aș vrea să-mi răspundeți la o ultimă întrebare: unde se îndreaptă Moldova noastră?
Noi avem niște repere foarte serioase: îl avem pe Mihai Eminescu, pe Grigore Vieru, pe Ion Creangă, noi îl avem pe Maiorescu, pe Alecsandri… Dacă pornim de la ei și dacă îi ascultăm, putem afla unde mergem. Soarele oricum va răsări.

Lucia Bacalu