Comoara pierdută sau copilăria din traista cu comori

Am citit odată că oamenii sînt ca poveștile pe care le găsim în cărți. Fiecare dintre ei ascunde istorii nebănuite și te poate purta pe alte meleaguri doar prin cuvinte.
Bunica mea zicea că poți deosebi oamenii buni de cei răi după față. Cei buni au o lumină care te atrage și te fac să zîmbești fără să vrei. Dar unora Dumnezeu nu le-a dat nici frumusețe la chip, nici la suflet. Cei buni imbătrînesc frumos. Cei răi sînt mîncați din interior de invidie, ură și răutate. Se comportă așa, de parcă toți le sînt datori cu ceva. Și se usucă încet, ajungînd zbîrciți și seci pe dinăuntru.
Aveam vreo cinci ani, cînd mama mi-a dăruit o geantă veche. Era cufărul meu cu comori. Ce nu aveam acolo! Jucării, cărți, pietricele de toate culorile, flori uscate, poze de actori și, culmea, o purtam cu mine o zi întreagă oriunde plecam. Credeți-mă, aveam drumuri multe.
Stăteam la bunică-mea și după dejun îmi înhățam geanta, care se prefăcuse în traistă de cioban. Era cam grea de purtat și îi cususe bunica un mîner uriaș dint-un păretar, să o pot purta pe umăr.
Umblam pe la toate neamurile și vecini o zi întreagă, lăudîndu-mă cu comorile mele.
Rîd și acum singură, cînd mă gîndesc cîtă răbdare aveau să asculte povestea fiecărui lucrușor din traistă. Îmi mai dăruiau și ei cîte ceva nou pentru colecție.
Mulți ani pe urmă, am aflat că o făceau special, să scape de mine. Primind cadoul îmi pierdeam interesul de povestitor, îmi strîngeam bogăția și plecam la altă casă. Ultima oprire era la țața Leostina, prietena bunicii, care mă hrănea și mă ducea acasă, căci eu nu mai aveam putere.
Seara, cădeam moartă, dar nu adormeam pînă nu-mi puneam geanta lîngă mine, nu cumva să se bage vreun străin în timpul nopții și să-mi fure ceva.
Așa și nu-mi amintesc cum am pierdut sau unde a dispărut acea traistă, în care era toată povestea copilăriei mele. Cred că începusem școala și nu aveam timp pentru ea. Ori m-am maturizat între timp și au apărut alte interese. Dar și acum, am un fior în inimă, cînd imi vin în minte toate darurile, drumurile și oamenii plecați din viață, ce au încăput cu toții într-o geantă mică de copil.
Thomas Szasz, psihanalist american de origine magheară, are un text care merită citit și merită să meditați asupra lui. “Unii oameni spun că nu s-au descoperit încă pe ei înşişi. Dar sinele nu e ceva pe care trebuie să-l cauţi. Tu trebuie să-l creezi. Închipuie-ţi că la naştere primim fiecare o cutiuţă a vieţii, cu care ne putem juca. Înăuntru se află piesele unui puzzle. Fiecare dintre ele reprezintă un aspect al potenţialului nostru. Dacă le priveşti separate, nu par să aibă prea mare însemnătate. Dar dacă reuşeşti să o aşezi pe fiecare dintre ele la locul ei, vei obţine o imagine cu ceea ce eşti şi ceea ce poţi deveni.
De cele mai multe ori, aceste cutii rămîn închise. Motive pentru care se întîmplă aceasta sînt destule: nu ne-a spus nimeni că ar trebui să facem altfel; avem prea multe lucruri importante de care trebuie să ne ocupăm – trebuie să luăm note bune, trebuie să ne căutăm o slujbă bună, să ne creştem familia, să ne plătim facturile; avem atît de multe distracţii – emisiunile TV, calculatorul şi internetul, ştirile, bîrfele. A-ţi întoarce privirea spre tine, a deschide cutiuţa şi a încerca să rezolvi acel puzzle – poate, poate, vei descoperi o comoară, nu pare deloc atractiv.
E mult mai uşor să alegem varianta de a lăsa, pur şi simplu, ca viaţa să se întîmple decît să intrăm în joc şi să ne asumăm riscul de a pierde şi de a cîştiga”.
Așa că, drag cititor, îți doresc o reîntoarcere în copilărie, pentru a rezolva puzzle-ul, oriunde te-ai afla și orice ai face!
Moral:,Cu fiecare nouă zi din viaţa noastră vom avea ocazia să ne descoperim puţin cîte puţin şi să ne dezvoltăm în direcţia care ni se potriveşte. Trebuie doar să fim dispuşi să răscolim prin lada cu zestre pentru a rezolva puzzle-ul.