Doar femeia… Lidia Crăciun: Viața continuă, sper că voi obține noi realizări. Sînt plină de energie, de idei

A cunoscut ascensiuni, dar și căderi. A încercat multe lucruri în viață, ca acum să spună fără pic de ezitare: ”Sînt un om realizat”. Faceți cunoștință: Lidia Crăciun, medic pneumoftiziolog la Spitalul raional din Ungheni.
Cum de o fată din Bălăneștii Nisporeniului a decis să se facă doctor?
Eu port numele moașei care a asistat-o pe mama mea la naștere. Era de origine poloneză și o chema Lidia. Lucra la maternitatea din Bălănești – pe atunci toate satele aveau maternități – și era foarte mult respectată de săteni. Cine știe, poate că, odată cu acest nume, mi-a fost predestinat să fiu medic. Ceea ce pot spune cu certitudine e faptul că, de cînd mă țin minte, am visat să fiu docotor. Acum, peste ani și ani, mă gîndesc că, dacă m-aș întoarce înapoi, tot medic m-aș face.
Primul pas spre profesie l-ați făcut după clasa a opta.
Da și, deoarece am absolvit opt clase cu mențiune, am fost înscrisă automat la Școala de medicină, cum se numea pe atunci, din Tiraspol. Nici azi nu știu de ce am ales Tiraspolul, chiar dacă erau instituții similare mai aproape de casă. Cînd am început să învăț, mi-am dat seama că nu va fi deloc ușor. Eu, care veneam dintr-un sat în care despre limba rusă se știa doar din auzite, m-am pomenit în fața unei provocări de neimaginat: majoritatea obiectelor de studiu erau în limba rusă. A fost un adevărat șoc pentru mine. Am trimis imediat o scrisoare acasă și i-am anunțat că vreau să lepăd școala. Tatăl meu, care lucrase mult prin Rusia, a venit la Tiraspol, m-a liniștit, m-a convins să nu renunș, căci limba rusă o voi învăța. Mi-a găsit o gazdă, ca să nu stau la cămin. Considera că astfel voi avea condiții mai bune de învățat. Încetul cu încetul, m-am acomodat. În plus, eram cu o bună prietenă a mea, cu care am învățat într-o clasă, am stat într-o bancă și care acum e medic obstetrician ginecolog la Nisporeni, Ecaterina Crăciun.
Se știe că e foarte complicat să studiezi medicina. Cum de ați reușit, mai ales că a trebuit să învățați într-o limbă străină pentru dumneavoastră?
Nu știu. Unde pe de rost, unde mai înțelegeam cîte ceva… Pînă la urmă, am absolvit școala cu mențiune. Mai mult ca atît, mi s-a oferit posibilitatea să merg la studii la Moscova, la Institutul de medicină Secenov. Dar… Cînd le-am spus părinților, mama a început a boci ca la mort. A bocit vreo trei zile. Eu eram pe atunci foarte firavă, iar mama îmi zicea că acolo am să mor de foame. M-a convins să renunț. Acum regret. Cine știe, poate aveam cu totul alt traseu, o altă soartă.
Oricum, timpul nu-l mai întorci. Ce a urmat după absolvirea școlii din Tiraspol.
Am fost angajată în calitate de felcer la spitalul din Dubăsari, unde am lucrat trei luni, din martie pînă în iunie. Apoi, am mers la Institutul de medicină din Chișinău. Am susținut examenul la fizică pe nota cinci, cea mai mare notă pe atunci, și am fost înscrisă la facultate. Trebuie să spun că era un concurs mare, pentru fiecare loc concurau cîte șapte persoane. Facultatea am absolvit-o cu note foarte bune.
După care ați venit la Ungheni?
Da, am venit la Ungheni. Era anul 1984 și, de atunci, nu mi-am schimbat locul de muncă.
Cineva spunea că nu e cel mai bun lucru să muncești toată viața în același loc, e semn că nu progresezi.
Nu este adevărat. În paralel, eu am încercat multe alte lucruri. Am fost reprezentantul unei firme care activa la București, apoi am predat la Colegiul de medicină, am lucrat și la CNAM. Am fost implicată foarte mulți ani – 19 la număr – în afaceri. Am fost printre primii care am inițiat o afacere la Ungheni. Nu a fost deloc ușor, căci am început de la zero, fără bani, fără prea multe cunoștințe în domeniu…
Într-o bună zi, însă, ați lăsat totul și ați plecat în Italia la muncă. A fost chiar o necesitate sau, mai mult, o dorință de a trăi o experiență nouă?
A fost o necesitate. Cînd am început afacerea, luasem un credit cu o dobîndă de 40%. Am pus în gaj unicul nostru apartament. Nu dormeam noaptea, mă tot gîndeam că am putea rămîne în stradă cu tot cu copii. De aceea am și plecat. Am făcut banii de care aveam nevoie, ca să-i restitui băncii, și am revenit acasă. În Italia am stat un an și zece luni, dar nu m-am putut integra. Niciodată nu am vorbit cu copiii fără ca să plîng. Nu am putut să mă adaptez, dar am acumulat o mare experiență.
Dumneavoastră, ca nimeni altul, ar putea să ne vorbiți despre dezavantajele acestor plecări.
Cel mai mare dezavantaj este faptul că se destramă familii. S-o spunem pe șleau. Se întîmplă niște chestii, mai ales cu femeile. Cînd ajungi acolo, simți o durere enormă. Ruptura de cei dragi, de locul natal te doare pînă la fiecare celulă. Apoi, începe să ți se amelioreze starea, începi să telefonezi mai rar acasă. Urmează o nouă etapă – te adaptezi la noile condiții și… survine înstrăinarea. Eu, cînd am plecat de acasă, credeam că se va opri soarele. După un an, cînd am venit în vacanță, mi-am dat seama soarele nu s-a oprit. Este adevărat, copiii au suferit, dar… viața merge înainte și fără noi. Vă imaginați ce stare de spirit au femeile noastre care stau acolo 10-12 ani? Vin aici și se simt străine, nu au răbdare să plece înapoi. Nu are cum să mai existe o familie adevărată.
Un alt dezavantaj ar fi că la foarte multe dintre femei, mai ales la cele care au avut aici o viață mai complicată, apare un sentiment de superioritate – ce mai, sînt ”la Italia”. Mă irită cel mai mult cînd aud: ”La noi, la Italia…”. Chiar îi ziceam unei cunoștințe: ”Cum, Doamne, 45 de ani ai tot spus: ”La noi, în Moldova”, iar acum, brusc, în doi ani, s-a transformat în ”la voi”. Aceste femei încep a-și presăra vocabularul cu cuvinte italienești, încep a critica tot ce-i aici și a ridica în slăvi tot ce e acolo, deși nici aici, nici acolo nu e totul ideal sau, dimpotrivă, rău. Au și ei probleme exact ca și noi. Trebuie și acolo să muncești mult ca să supraviețuiești. În plus, nu am văzut mulți moldoveni în Italia să se facă mari gospodari și să fie foarte fericiți.
Probabil, își spune cuvîntul faptul că rădăcinile nu li-s acolo.
Așa e. Cel mai trist, însă, e faptul că aceste femei, atunci cînd se întorc, trăiesc o mare dramă. Eu am stat acolo mai puțin de doi ani și ajunsesem, la un moment dat, în prag de depresie. Nu reușeam să mă reintegrez. Vă dați seama prin ce trec femeile ce revin după 10-15 ani? Cred că ar trebui să fie create la noi niște centre de reabilitare, să lucreze cu aceste femei psihoterapeuții, psihologii.
Totuși, există și unele avantaje ale acestor emigrări?
Sigur. Prin satele și orașele noastre au apărut o mulțime de case frumoase, cu flori la balcoane, cu gazoane verzi. Cei ce au muncit în afară aduc o părticică de cultură europeană aici. Tot mai des vezi femei care adoptă un mod sănătos de viață, de alimentație. Sînt lucruri bune.
Probabil, dacă la noi ar exista o stabilitate, dacă s-ar schimba lucrurile în bine, mulți ar reveni acasă.
Unii așteaptă cu nerăbdare să se schimbe ceva. Chiar îmi spuneau că ar reveni cu mare drag dacă ar ști că ar putea să-și găsească un loc de muncă cu un salariu decent. Îmi spuneau băieți tineri, care trăiesc acolo de zece ani!
Dumneavoastră, iată, ați reușit să vă reintegrați. Mai mult ca atît, v-ați implicat în politică.
Da, m-am implicat și în politică, în 2009, cînd a apărut pe arena politică Vlad Filat. Recunosc, de dragul lui Filat am devenit membru de partid – pentru prima oară în viața mea. Tocmai revenisem din Italia, eram impresionată de inițiativele lui, de declarațiile pe care le făcea. Îmi părea că se deschide în fața noastră o poartă mare și viața ni se va schimba. Am simțit atunci că e posibil ca și la noi să trăim ca în străinătate. Au și fost zile frumoase, multe schimbări în bine – în 2010, în 2011… Moldova devenea o poveste de succes. Păcat că mai apoi lucrurile au deraiat într-o direcție proastă. Dar eu și azi sînt membră a PLDM. În pofida imaginii proaste, în partid avem mulți oameni integri, care au rămas fideli unor idealuri. Nu regret că am rămas pe aceeași poziție și nu am trecut din partid în partid ca să-mi asigur o viață mai liniștită și o carieră. Chiar nu regret. Da, m-am dezamăgit în unele persoane, poate și eu am făcut uneori unele alegeri mai puțin inspirate. Totuși, dacă m-ași întoarce înapoi, tot așa aș proceda.
Ați reușit și o altă performanță. Ați ajuns director al Spitalului raional Ungheni, pe care l-ați condus timp de cinci ani.
Vreau să spun că nu a fost un scop în sine să ajung în acest post. Aderînd la PLDM, nu m-am gîndit nici pentru o clipă la funcții. Eram bine mersi cu o afacere bine pusă la punct. Aveam casă, aveam masă, copii aranjați. Dar a existat o propunere din partea partidului. Am avut, inițial, mari rezerve, aveam mari temeri, căci, cu părere de rău, decenii la rînd nu s-a făcut aproape nimic la spital. Sîntem unul dintre puținele raioane care avem un spital foarte vechi. Era nevoie să aducem, cît de cît, clădirile existente la niște standarde mai înalte. Mi-am dorit să instalăm la spital o normalitate și am reușit. Le mulțumesc colegilor care mi-au fost alături, inclusiv colegilor din partid, de la minister. Astfel am reușit să realizăm foarte multe proiecte. S-au făcut multe investiții și în edificii, și în utilaje, și în personal. Îmi pare rău că pe cineva l-a iritat acest  fapt.
Regretați ceva din perioada în care ați condus spitalul?
Da. Regret faptul că am acordat prea puțină atenție familiei. Atît de mult era de lucru, încît, fără să-mi dau seama, viața mea decurgea mai mult în spital. Nu am avut zile de odihnă, veneam dimineața și plecam acasă seara tîrziu. Băieții mei, de multe ori, ca să discute cu mine, mă telefonau și mă întrebau dacă pot veni la mine în birou. Regret că am investit în unele persoane care nu au meritat. Regret că nu am reușit să realizez tot ce mi-aș fi dorit. Sper că noua conducere va realiza ceea ce a rămas nerealizat.
Vă considerați o femeie de succes?
Mă consider un om realizat. Poate aș fi putut mai multe, dar sînt mulțumită de ceea ce am reușit. Am pus pe picioare o afacere, am o familie cu care mă mîndresc, am realizat proiecte utile pentru oameni și de care nu-mi este rușine. Viața continuă, sper că voi obține noi realizări. Sînt plină de energie, de idei.
Avem, parcă, foarte multe femei bune, dar ceva se întîmplă că multe rămîn cam toată viața în umbră, la bucătărie.
Eu cred că le lipsește curajul. Sîntem o societate patriarhală și femeia, cum se naște, e pusă la locul ei – să fie măcar cu jumătate de pas în urma bărbatului și cu capul un pic plecat.  M-am convins din propria exepriență: femeia trebuie să fie de trei ori mai bună decît un bărbat ca să reușească. Ceea ce i se iartă unui bărbat, nu i se iartă unei femei. Niciodată.
Ce facem cu solidaritatea feminină?
Lipsește cu desăvîrșire. Cînd aveam succese, bărbații erau primii care mă felicitau. Femeile erau mai rezervate. Probabil se gîndeau: ”De ce ea și nu eu?”. Avem foarte multe femei bune, dar ar trebui să persevereze, să aibă încredere în forțele proprii, să meargă înainte.