Când ajung în Măgurele, nu mai sunt Efim Tarlapan. Sunt băiatul lui Costache Tarlapan

L-am înîlnit la Cornești, într-o zi frumoasă de toamnă. Venise să-și viziteze un profesor drag, Ion Bacalu. Era foarte vesel, pus pe glume.
În momentul în care i-am propus să-mi ofere un interviu, a devenit serios. Dar acceptat. A răspuns sincer, a spus tot ce gîndește, ca, ulterior, peste cîteva zile, să mă roage să refacem un pic interviul. ”Mă tem că nu voi fi înțeles corect”, mi-a zis. L-am refăcut, dar am păstrat și varianta inițială. Sper să nu se supere, de acolo de Sus, că o dau acum publicității. Este adevăratul Efim Tarlapan! 

Vă place cafeaua, domnule Tarlapan?
Nu sunt cafegiu. De altfel, până la vârsta de 25-30 de ani nici nu am gustat-o, pentru că tradiţia noastră e vinul. Nici vodca nu-i a noastră, nici samogonul, nici ţuica. Până la cafea a trebuit să treacă mulţi ani ca s-o gust. Dacă o luăm metaforic, sigur că-mi place. Îmi place să stau la o cafea. De altfel, felul meu de a lucra este cu cafeaua şi-n cafenea. Iau o cafea pe zi şi, cu această cafea, timp de trrei-patru ore, îmi scriu pagina. Aşa că mai mult îi place cafelei de mine decât mie cafeaua.

Aveţi vreo epigramă despre cafea?
Nu. Eu vin din tradiţia vinului şi am epigrame despre vin. Despre vodcă mai puţin, iar despre cafea – chiar deloc. Este o băutură străină totuşi pentru noi. E ca şi cum l-ai întreba pe un brazilian dacă îi place mămăliga.

Vă voi întreba atunci cât de des reveniţi acasă?
Depinde ce sens dăm acestui cuvînt. Pentru mine acasă este şi la Cluj, acasă este şi-n Chişinău, acasă este şi-n Măgurele, acasă este şi-n Corneşti, acasă este şi la Constanţa. Deci, acolo unde se vorbeşte româneşte. Eu acasă mă simt şi-n Siberia, dacă dau acolo de vreun român.

Când aţi fost ultima oară la Măgurele, acolo unde v-aţi născut şi aţi crescut?
Chiar cu vreo două săptămîni în urmă. În vreo patru ore am reuşit să-mi văd toate neamurile apropiate. Am început-o cu un unchi, am mers la un alt unchi, apoi la o cumnată, la altă cumnată. Fraţii nu mai sunt, au decedat. Au rămas cumnatele, au rămas nepoţii. Mă bucur că fac gospodărie, îndeosebi cumnata Larisa, a fratelui Ilie. A renovat casa, a adus apa în casă. Mai pe scurt, într-o fundătură de Măgurele ea a făcut o bucăţică de oraş.

Înseamnă că se poate şi la Măgurele?
Se poate şi la Măgurele, se poate pretutindeni, dacă munceşti şi dacă eşti optimist.

Cum regăsiţi satul natal astăzi, după ce aţi cutreierat o lume întreagă?
În primul rând, eu sunt cam străin de Măgurele şi Măgurele este străină de mine chiar de la naşterea mea. Nu sunt născut nici la oraş, nici la sat. Se zice că-s născut în Măgurele, dar nu sunt născut în Măgurele. Martor îmi este aproape tot satul. La 17 mai 1944, trecând linia frontului prin sat, locuitorimea a fost încărcată în care şi trimisă spre Bălţi, în evacuare. La primul popas care s-a făcut, m-am născut eu, sub un car, în văzul întregului sat. Spuneam într-un dialog că prima înjurătură am primit-o tot atunci, deoarece capii satului aveau misiunea să mişte cât mai repede această caravană şi, iată, din cauza mea, s-a făcut un popas.

Credeţi că a fost un semn al destinului apariţia dumneavoastră pe lume într-un astfel de mod?
Nu ştiu, dar mă gândesc, odată şi odată, să scriu despre aceasta în memoriile mele. Poate chiar voi face şi o proză despre naşterea mea în Valea lui Mălai – o localitate cu un singur locuitor şi restul – cei ce nu cuvântă. Revin la Măgurele. Nu ştiu de ce, poate chiar şi din cauza aceasta, m-am simţit mereu străin acolo.

La Măgurele aţi făcut şcoala primară?
Sigur, mă consider şi, vreau eu sau nu, sunt considerat măgurelean. Acolo am crescut, acolo am făcut şcoala de șapte ani. Apoi am învăţat la Corneşti patru ani şi am absolvit 11 clase; cum s-ar zice azi, liceul. A urmat universitatea, facultatea de litere, cursurile superioare de literatură la Moscova. Am cam 20 de ani de şcoală. Nu regret că am învăţat. Mi-a prins bine şi-mi prinde bine.

Al doilea „popas” în viaţa dumneavoastră a fost Corneştiul…
De fapt, a fost ieşirea mea în lume. Prima dată am ajuns la Corneşti cu mult mai îniante. Cred că eram prin clasa a cincea. I-am ajutat atunci mamei să aducă ulei, cartofi, ca să vândă la Corneşti, unde era o piaţă mare. Am mers mai mult pe jos, 15 kilometri încoace, 15 kilometri înapoi. Mi s-a părut drumul foarte lung, dar a fost primul mare oraş pe care l-am văzut în viaţa mea. Erau clădiri cu două etaje, iar eu nu mai văzusem până atunci clădiri atât de mari.

Trenul tot atunci l-aţi văzut prima oară?
La noi, la Măgurele, se auzea trenul de la Scumpia. Pe la miezul nopţii cred că trecea un mărfar şi se-auzea îndelung. Mai rar de la Corneşti. Dar cred că tot atunci am văzut şi trenul, de care, mai târziu, m-a săturat pentru toată viaţa.

Ce a însemnat Corneştiul pentru dumneavoastră? Aţi zis că a fost prima ieşire în lume.
A fost primul pas spre marea carte. Am avut mare noroc de trei pedagogi: Mitrofan Buză, Ion Bacalu şi Olimpiada Dimpul. Aveau o pregătire pedagogică extraordinară. Cu regret, Olimpiada Dimpul ne-a predat un singur an. Mai târziu, am întâlnit-o la Institutul Pedagogic din Chişinău, era candidat în ştiinţe, autoare de manuale. Dar Corneştiul m-a şi întristat, pentru că şcoala se numea moldo-rusă, dar, de fapt, era ruso-moldovenească. Toate documentele erau în ruseşte, multe obiecte se predau în ruseşte şi mulţi pedagogi erau cam străini de studii şi foarte străini de noi. La ore vorbeau moldoveneşte, româneşte, dar în afara orelor îi surprindeam prin târg vorbind ruseşte. Asta m-a întristat, dar nu pentru mult timp. Limba rusă mi-a prins bine mai târziu. Aveam posibilitate să citesc în original marea literatură rusă. Ne-a prins bine, dar ne-a şi traumatizat într-un fel. Până se făcea o adunare în şcoală, mai bine de jumătate de oră polemizam în ce limbă să se vorbească. Toate au trecut. S-au dus cu timpul. A rămas numai ce a fost bun. Corneştiul este treapta fără de care, dacă rămâneam în Măgurele, nu ştiu ce se alegea din mine. Măgurele este un sat situat între dealuri, e ca un cazan. Dacă nu iai bine seama, rişti să te fierbi acolo şi, până la urmă, să iasă din tine friptură, nu om.

Îmi amintesc de momentul când am intrat prima oară la dumneavoastră în casă. Eraţi deja la Chişinău, iar eu eram o adolescentă. M-a impresionat atunci  biblioteca pe care o aveaţi. Mi s-a părut imensă. Întrebarea mea este: de unde a venit dragostea pentru literatură?
Nu mi-au cultivat-o profesorii de specialitate, de literatura română. La Măgurele, m-a pornit pe calea scrisului profesorul de istorie, Grigore Paladi. Probabil, involuntar. Într-un dialog, eram în clasa a şaptea, dânsul a făcut un pronostic. A zis: cutare vei fi şofer şi acela a fost şofer toată viaţa. Cutare vei fi tractorist, combiner. Aşa a şi fost. Tu vei fi învăţătoare. Aşa a şi fost. La un moment dat, a zis: „Da poate din clasa voastră va ieşi cândva şi un scritor”. Nu ştiu ce motiv a avut. Pînă atunci nici nu mă gîndeam că aş putea ajunge scriitor vreodată. Din ziua aceea însă am început să scriu. A intrat microbul acesta atât de adânc şi profund în mine, încât nu m-am mai lăsat de scris. M-am afirmat foarte târziu. E adevărat, la Chişinău aveam o bibliotecă foarte bogată. Dar la Măgurele, până în clasa a şaptea, eu am avut Biblia, salvată de mama de la un flăcău care voia să facă ţigări din ea. Era celebra traducere a lui Gala Galaction. Mama a luat-o cu forţa. Spre noroc, el nu a reuşit să rupă nici o filă. Până în clasa a şaptea, am citit doar „Trei muşchetari”. Mai mult nimic, doar nişte cărţi pentru copii. Atâta sărăcie de carte era în Măgurele! Poate că erau şi alte cărţi, dar noi eram o familie mare şi numai de carte nu le ardea părinţilor noştri. Situaţia materială era foarte grea şi era foarte greu să întreţii şase copii. Pe timpul lui Hruşciov, era şi o lipsă aproape totală de pâine, se plătea prost la colhoz. Eram foarte distanţaţi de carte. Iată, începând din Corneşti, cu încetul, m-am apropiat de carte. La Universitate eram deja în rândul cititorilor buni. Biblioteca personală am adunat-o din toate patru colţuri ale lumii. La Chişinău, în librăriile din republică, nu se aducea, în acele vremuri, literatură română. Dar era în alte oraşe din Uniunea Sovietică, cele mai apropiate fiind: Odesa, Cernăuţi, apoi Moscova şi Leningrad. Am adunat cărți cu sacii. Primeam bursa, delegam un coleg – doi, care plecau încolo după cărţi. Aşa ne-am cultivat.

Aţi numărat vreodată câte cărţi aveţi în bibliotecă?
Nu am numărat. Ştiu că am citit foarte mult, dar a rămas şi mult încă necitit. Asta înseamnă că-s multe cărţi. Dar, vorba lui Vieru, ce n-a reuşit nici tata, va citi băiatul sau fata, adică urmaşii.

Aş vrea să vă mai adresez o întrebare, legată de amintirile mele. Eram în clasa a zecea, când am decis să fac jurnalism. Anume dumneavoastră aţi fost cel care aţi încercat să mă convingeţi că jurnalismul nu este cea mai frumoasă, cea mai bună profesie. Acum, peste foarte mulţi ani, tot consideraţi că jurnalismul nu este o profesie bună?
Poate îţi aminteşti şi în ce an era? Şi eu am absolvit jurnalismul, da nu am profesat foarte mult timp. Aşa era perioada. Eram  pus să scriu ceea ce nu doream. Fiecare cuvânt scris atunci pentru presa timpului ieşea din mine cu scârţ, cu durere, cu sila. Probabil, de aceea ţi-am spus eu că jurnalismul nu este o profesie chiar atât de bună şi interesantă. Am încercat să te abat de la drumul acesta. Nici azi nu aş prea ridica mâna pentru jurnalism, deoarece presa noastră încă nu s-a debarasat de metoda cea sovietică, comunistă, de a nu fi subiectivă, de a nu fi de partea celui care o susţine. Sunt ziare şi reviste zise independente, dar undeva, în adânc, ele nu sunt independente. Or, cei care le fac nu sunt oameni înstăriţi. Ei necesită ajutorul cuiva. Iar cel care pune banul, sigur că o să ceară să-i susţii interesele, să-i aperi interesele. Şi atunci care-i libertatea?

Consideraţi că într-o ţară săracă nu poate exista un jurnalism de calitate, independent?
Nu, nu poate exista, pentru că orice redacţie necesită o susţinere materială. Şi atunci, depinzi de cel care pune banul. Numeşte-mi, te rog, o revistă, un ziar, făcut fără ajutorul cuiva, fără susţinerea materială a cuiva. Există rar de tot. Sau chiar nici nu există. De aceea am zis şi aş zice şi azi, că încă nu este curată presa noastră. Dar, dacă eşti născut să fii jurnalist, îţi vei face treaba fără să te uiţi la baza materială. Iar satisfacţia vine cu timpul.

Copiii dumneavoastră ce profesie şi-au ales?
Copiii scriitorilor, am mai zis undeva, în marea lor majoritate, au silă faţă de scris. Ei sunt saturaţi de această atmosferă scriitoricească în familie şi caută în fel şi chip să plece pe altă cale. Băiatul a făcut filologia, dar n-a profesat. Este om de afaceri. Îi merge când bine, când rău. Fiica este mai aproape de profesia noastră, de creaţie. A absolvit italiana-româna la Liceul din Chişinău, a continuat la Universitatea din Cluj, Facultatea filologie italiană-română, a fost profesoară puţin timp, iar  mai apoi, căsătorindu-se, şi-a făcut, împreună cu soţul, o afacere. De ce zic că-i mai aproape de noi? Pentru că pictează. Acum face, cu întârziere mare, şcoala de pictură şi are succes. Are lucrări care stârnesc interesul specialiştilor. Nu demult, a fost prmită în Asociaţia pictorilor din Cluj. Sperăm să ajungă şi aici cu expoziţii. Poate va ajunge şi la Ungheni.

Cum îi spune acum? A rămas Tarlapan?
La noi în familie există libertate în acest sens. Soţia mea este scriitoare şi se numeşte Zina Cenuşă. Acolo, în Ardeal, unde e căsătorită fiica, s-a mers tot pe linia aceasta. Ca pictoriţă este Otilia Tarlapan, deşi, după soţ, e Sabău. Cred că aşa e bine. Suntem o familie de oameni de creaţie.

Unde vă aflaţi mai mult, în Moldova sau în Ardeal?
Când ne săturăm de atmosfera de aici, plecăm dincolo. Când ne săturăm de atmosfera de acolo, venim încoace. La mijloc mai este nepoţica de acolo, Diana, care, fiind copil de oameni de afaceri, nu prea are cu cine sta. Şi atunci vin bunicii în ajutor. Când sunt prea ocupaţi părinţii, noi lăsăm Basarabia şi ne ducem în inima Ardealului. Vorba e că ea venea aici, vara. Dar, întrucât este româncă, ştiţi că româncele, o perioadă, trebuiau să treacă graniţa cu viză. Astfel, vara aceasta, românca noastră nu a ajuns în Basarabia. Acum ar ajunge, dar, fiind ultimul an la grădiniţă, e dată la fel de fel de cercuri: de dansuri, de teatru, şi nu mai poate veni, pentru că are şi ea obligaţiile ei. Nu poate să se rupă de Cluj. Probabil, vrea şi ea să devină artistă.

Aici, în Basarabia, la bunei, are o curte?
Da. Noi sîntem în afara Chişinăului, avem casa noastră, curtea noastră, avem şopârlele noastre, avem pisicile noastre, avem vrăbiile noastre. Aşa că avem toată  fauna şi flora care este şi în Ardeal. Deci, ea ca şi cum vine acasă.

Mai aveţi şi alţi nepoţi?
Da, un nepot foarte serios, Ovidiu. E în clasa a şaptea, este fiul fiului nostru, Corneliu. Studiază la Liceul româno-turc de la Chişinău. Deci, avem şi un turc în familie.

Nu pot să nu vă adresez o întrebare care o pun, de obicei, tuturor celor care-şi au rădăcinile aici, la Ungheni. Cât este de adevărată fraza: nici un proroc nu este recunoscut la el acasă?
Dacă o începem de la Măgurele… ce să zic? Măgurelenii, de fapt, sînt oameni cu caracter aparte. Fiecare măgurelean, în felul lui, este împărat sau rege, sau secretar de partid, sau secretar general. Oricine ar ajunge în acel sat, fie chiar şi Isus Hristos, ei sînt mai mari decât tine. Eu, când ies din satul Măgurele, sunt Efim Tarlapan. Când ajung în Măgurele, nu mai sunt Efim Tarlapan. Sunt băiatul lui Costache Tarlapan.

Şi aţi acceptat acest statut?
Aici vreau să abordăm o problemă. Mă gândesc să ajung cu această propunere şi la noua guvernare. Acolo unde se mai păstrează casele părinteşti ale unor oameni de creaţie – că se mai păstrează; dacă o să treacă încă vreo zece ani, tot mai rar şi mai rar o să întâlnim câte o casă de aceasta – să fie cumva luate sub ocrotirea statului şi să fie transformate  în centre culturale. Aceste case ar deveni adevărate focare de cultură. Pentru că, din când în când, ar veni aici scriitori, ar veni grupuri de cititori… În felul acesta, localitatea ar avea un reper în cultură.

Casa dumneavoastră părintească din Măgurele mai este?
Mai este. Necesită de urgenţă o reparaţie. Nu stă nimeni acolo. În curte este casa cumnatei, iar în casa bătrânească nu stă nimeni. Pentru că este veche, de până la război, făcută din furci, din lut, e pe cale de a se ruina. Încă mai poate fi oprită demolarea ei. Dar cumnata nu are forţă materială. Eu nu am forţă materială. Dacă ar lua-o statul sub control, să le treacă în ramura muzeistică…

Dumneavoastră aţi ceda-o?
Da. Să se facă acolo o bibliotecă, sau o fundaţie. Nu neapărat cu numele meu. Dar să fie un loc, unde să vină lumea la lumina cărţii. Este foarte motivată această susţinere şi îngrijire a caselor oamenilor de creaţie, mai cu seamă în condiţiile, în care cultura a rămas a nimănuui. Cred că e posibil. S-ar recupera aceste cheltuieli. Şi atunci poate că aş avea şi motive să vin mai des la Măgurele.

Acum câţiva ani, mi-a venit o idee: ce-ar fi să organizăm un festival al umorului la Ungheni? Vă spun care-s argumentele mele. În primul rând, îl avem pe Efim Tarlapan. În al doilea rând, un alt epigramist, Gheorghe Bâlici, a lucrat o perioadă la Ungheni. În al treilea rând, aţi avea un partener media de nădejde în „Expresul de Ungheni”. În această ordine de idei, vreau să spun că mi-am fost coleg de facultate un alt epigramist ce şi-a făcut un nume – Ion Diviza. Avem şi epigramiştii noştri locali. Tot din Ungheni sunt doi caricaturişti consacraţi: Valeriu Curtu şi Victor Crudu.
Aici se leagă tocmai ce am zis eu cu casa. Ar fi ca un fel de pelerinaj: festivalul, apoi facem o călătorie la Măgurele, la Vasilache la Unţeşti, la Puiu în Condrăteşti, la Junghietu la Petreşti, la Tamazlîcaru la Grăseni… E posibil. Cred că e real un festival de umor la Ungheni. Numai să fie un nucleu, care să ia asupra sa organizarea acestuia. Ar putea fi un festival regional, cu Iaşul împreună. Acolo există epigramişti extraordinari S-ar putea, numai trebuie să ne gândim bine.
Or. Corneşti, 3 octombrie 2009