FOTO | Ungheni. Doamne, e atât de aproape! Și, totuși, atât de departe…

Mare sărbătoare a fost în orașul Ungheni. Lume peste lume a marcat, la finele lunii august, aniversarea de 553 de ani de la prima atestare documentară a localității.
În celălalt Ungheni, situat pe malul drept al Prutului, a domnit liniștea. Și asta, chiar dacă cele două localități au aceeași rădăcină, aceeași istorie, aceiași strămoși…
NOTĂ: Un uric al lui Ştefan cel Mare, datat cu 20 august 1462,  atestă „satul Unghiul, (…) mai jos de Fîlfoe pe Jijia”. Aşezarea era a „panului Bratul, fiul Procelnicului”.
”Nu știu ce cunoașteți dumneavoastră, dar la noi se spune că Ungheniul și-a luat numele de la  Unghiul îngust. Aici e vatra! Aici, în România, e Unghiul îngust”, avea să ne spună fostul primar al comunei Ungheni, județul Iași,  Gheorghe Putină.
”Iniţial, localitatea s-a numit Unghiul, probabil pentru că Prutul formează aici un unghi perfect”, se menționează pe site-ul primăriei orașului Ungheni, Republica Moldova.
Cu numele său actual – Ungheni – aşezarea apare în documente abia în 1645.
Ne-am propus să vizităm satul Ungheni, acel Ungheni care, dacă te urci pe acoperișul primăriei orașului Ungheni, îl vezi ca în palmă. Doamne, e atât de aproape și, totuși, atât de departe!

Dimineața, la ora 6.30, am pornit la drum. Am luat mașina și… înainte, pentru a ne cunoaște mai îndeaproape rădăcinile.
Cu secole în urmă, strămoșii noștri mergeau de pe un mal al Prutului pe altul nestingheriți. Au fost timpuri, când cei de pe malul drept își îngropau morții pe malul stâng, unde se afla cimitirul satului. Aveau, la tot pasul, podețe. Știau pe unde apa e mai adîncă și invers, ca să poată trece cu caii.
Au fost vremuri, când peste Prut fusese construit un pod rutier care, însă, a fost distrus în cel de-al doilea război mondial. De aproape 20 de ani se tot vorbește despre construirea unui nou pod rutier peste Prut la Ungheni. Carul, însă, nu se mișcă din loc.
A rămas doar podul feroviar, construit la 1876-1877. Nimeni, dar absolut nimeni, nu merge acum pe ruta Ungheni-Ungheni cu trenul. De fapt, nimeni nu mai trece Prutul de la Ungheni la… Ungheni.

Doar bunicii mai știu de neamuri
”Deja ne îndepărtăm. Am prin Dănuțeni niște rude. Nu știu… Mai corect ar fi să spun că au fost. Acum, doar bunicii mai știu de ele”, ne spune Florin Manole, locuitor al satului Ungheni, județul Iași.
Tot acolo, am întâlnit-o pe Ortansa Rotaru, o bătrână în vârstă de 75 ani, foarte energică și pusă pe vorbă. Am întrebat-o dacă a trecut vreodată Prutul, dacă a fost cumva curioasă să vadă ce-i acolo.
”Da ce-i în partea cealaltă? Ca și la noi”, a răspuns oarecum plictisită.

”Păi, nu vedeți ce blocuri se înalță?”, nu ne-am lăsat noi. A răspuns la fel de liniștită: ”Da, se văd blocuri. Pe la Seliște, pe acolo unde muncim, se vede Dănuțeniul. E frumos! Ce biserică e acolo… Frumos, e frumos!”.
Dintr-odată, revine la sentimentele sale de patriotism local: ”Dar și aici, în partea asta, e frumos. E frumos!”.
Notă: Satul Ungheni din județul Iași numără, la ora actuală, circa 500 de suflete. Satul e îmbătrânit. Există o școală primară cu vreo 20 de copii în ea, o biserică, un cimitir și… cam atât.
Orașul Ungheni numără circa 40 mii de locuitori, fiind printre cele mai dezvoltate localități urbane din Republica Moldova, cu o economie în ascensiune,  cu o societate civilă activă, cu numeroase instituții preșcolare și preuniversitare, cu o infrastructură bine pusă la punct.
”Știți că Ungheniul a fost cândva un tot întreg, o singură localitate?”, o întrebăm pe Ortansa Rotaru.
”Da cum să nu știu? Pe vremea lui Ceaușescu, nu aveam ce căuta noi la dânșii (în orașul Ungheni – nota red.). Erau înfipte în Prut stegulețe, pînă acolo puteam să ne apropiem. Iar la ei era sârmă ghimpată… ”.

A dat-o pe amintiri și un alt localnic, Florin Manole. ”Înainte de 1989, veneam la dumneavoastră, la Ungheni. Am avut acolo o fată… Stai, cum o chema? Știu că maică-sa era dispeceră la stația de autobuze. Era bine atunci la dumneavoastră, veneau și schimbau buteliile cu gaz la poartă, nu se plătea curentul, nu se plătea gazul. Magazinele erau pline, ticsite… Când vedeam cum oamenii dădeau  pâine cu unt la câine, îmi făceam cruce. Chefirul stătea pe raft, carnea… Era ceva de vis. Atunci era bine. Acum e greu și la dumneavoastră, vă spun eu”.
Podul ce ne leagă. Podul ce ne desparte

”Curge Prutul între noi și plânge…”. Câtă dreptate a avut Grigore Vieru! Ce bine ar fi fost să nu o fi avut.
Apa-i este și acum, vorba poetului, în ștreang. Dacă te apropii prea tare de Prut, și de o parte, și de cealaltă, riști să fii pedepsit.
Plimbîndu-ne prin satul Ungheni, la un moment dat – ce credeți? – ne-a apărut în față podul. Podul nostru atât de cunoscut și familiar, pe care Consiliul orășenesc Ungheni a decis, la 20 aprilie 2012, să-l numească ”Gustave Eiffel”.
La doar câțiva metri, în satul Ungheni, nimeni nu știe de acest nume al podului. Și nici podul ca atare nu reprezintă pentru localnici un punct de atracție. Îl văd zi de zi și atât de mult s-au obișnuit cu el, încât nici nu-l mai observă.
Noi, însă, l-am observat și, involuntar, am îndreptat aparatele de fotografiat spre el. Acest gest avea să ne coste scump. În câteva clipe, ne-am trezit cu un polițist de frontieră lângă noi.
 
După ce ne-a verificat actele și ne-a cerut explicațiile de rigoare – ce căutăm aici, care e scopul vizitei, cine ne-a permis să facem poze etc. – ne-a spus pe un ton grav: ”Pentru fapta dumneavoastră, eu acum vă avertizez verbal. Pe viitor, vă rog frumos să respectați legislația. E nevoie de autorizație de la Poliția de frontieră din Iași pentru a fotografia acest pod”.
Discuția ce a urmat a fost scurtă, dar foarte clară.
– Dacă ne-am fi apropiat de dumneavoastră și v-am fi cerut permisiunea să fotografiem podul, ne-ați fi permis?
– Eu vă spun despre ce e vorba: să mergeți la Iași după autorizație.
– Nu ne-ați fi permis?
– Nu, sub nici o formă.
– Cum așa? Am parcurs o sută de kilometri ca să ajungem aici… Chiar nu ne-ați fi permis?
– Asta este legea. Și vă rog frumos să nu mai faceți poze.
Omul și-a făcut treaba. Era la datorie. Avea dreptate: legea este lege și trebuie respectată.
Și totuși…

S-ar mai fi gândit vreodată străbunii noștri  – cine știe, poate vreo răs-stră-străbunică de-a mea a fost soră sau vară cu vreo răs-stră-străbunică a acelui polițist de frontieră – că peste secole unul va trebui să ceară socoteală celuilalt doar pentru faptul că a făcut câteva fotografii nevinovate.
Un drum lung, tare lung
Deci, cum vă spuneam, am pornit la drum într-o bună dimineață. De la Ungheni la Ungheni.
Cu vreo două-trei secole în urmă, am fi spus: dintr-o mahala în alta.
Păi iată, ca să ajungem dintr-o mahala în alta, ne-au trebuit peste tei ore. Am parcurs 90 de kilometri, traseul fiind următorul: orașul Ungheni – Sculeni – Iași – Bosia – satul Ungheni. Am stat prin vămi aproape două ore.
În loc de epilog
Dar de peste Prut ridică, frate,/ Ochii tăi de-a dreptu-n ochii mei,/ Le vom face rând pe rînd pe toate/ Dacă eu mai vreau şi tu mai vrei… (Grigore Vieru)
”Cred că ar fi normal și firesc ca orașul Ungheni să aibă o structură extinsă peste Prut, pentru că, atunci când ne numim ungheneni, să fim cu adevărat ungheneni: și cei din stânga, și cei din  dreapta Prutului. Ar fi bine să dezvoltăm relații mai strânse cu cei din comuna Ungheni. Construcția unui pod rutier peste Prut la Ungheni ne va apropia cu siguranță, va face să ne simțim mult mai aproape unii de alții. Or, suntem cu toții ungheneni, și ei, și noi”. (Alexandru Ambros, primarul orașului Ungheni)
”Ce-ar fi să derulăm o  acțiune comună – să facem o piață agricolă: sâmbăta – la noi, duminica – la dumneavoastră? Sper că în viitorul apropiat va începe construcția podului rutier peste Prut la Ungheni și  autostrada Tîrgu Mureș – Iași – Ungheni. Se va face sigur”. (Gheorghe Putină, administrator, primăria comunei Ungheni)
”Vom avea și noi o zi de Paște?” (Grigore Vieru)
Text și fotografii: Lucia Bacalu, Natalia Junghietu, Veronica Gorea