Unde ești, copilărie…

Fiind copii, avem o mulțime de idealuri. În loc să ne bucurăm de viață, noi trăim viața cuiva. Adică viața părinților noștri. Sport, dans, pictură, ore de engleză și franceză… Astfel uităm să fim copii. Iar copilăria este jocul de-a ascunselea, de-a prinsa, de-a capra… Copilăria trebuie trăită ca Nică al lui Ștefan a Petrei, și nu la calculator.
Cînd creștem mari, ne trezim întrebîndu-ne, ca în poezia lui Eminescu: ”Unde esti, copilărie, cu pădurea ta, cu tot?”.
Nu știu cum alții, dar mie mi se întîmplă des să spun că vreau să fiu din nou copil.
Mă gîndeam aseară la o discuție ce am avut-o recent cu o cunoștință. Ne-am întîlnit întîmplator . Am întrebat-o ce năzbîtii mai fac micuții ei. Mi-a răspuns oarecum șocată: ”Copiii mei nu fac năzbîtii”. Asta e. Copii în ziua de azi nu desenează pe pereți, nu taie perdelele cu foarfeca, nu probează hainele și încălțămintea mamei, nu fac harbujei din colb, nu se joacă de-a magazinul folosind, în loc de bani, hîrtiile de dulciuri. Nu fac nimic din ceea ce făceam noi. Nici la învățătură nu prea strălucesc.
Copiii noștri își trăiesc viața în zădar. Fiindcă știu că sîntem noi, părinții. Noi, care îi vom tăbîrci în cîrcă pînă vom da ortul popii. Unde vom ajunge? Idee nu am! Gîndiți-vă singuri.
”Un bătrînel a decis să locuiască împreună cu fiul şi nora lui, care aveau un băieţel de patru ani. Cu toții  mîncau la aceeași masă, însă mîinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor; jumătate din lapte din cana pe care o lua în mînă se vărsa pe faţa de masă.
”Trebuie să facem ceva cu bunicul, a spus fiul într-o bună zi. M-am săturat să văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să aud cum plescăie în farfurie!”. În consecință, au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă.
Acolo bătrînul mînca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă, bunicul îşi mînca bucăţica de pîine muiată în lapte. Cu toate acestea, unicele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare.
Băieţelul se uita cînd la bunicul, cînd la mama şi tata, fără să spună nimic. Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tata observă că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a văzut că încearca să cioplească o bucată de lemn. ”Ce faci acolo?”, l-a întrebat. Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tatăl său şi i-a răspuns: ”Vreau să fac un blid de lemn din care să mănînci tu şi mama cînd cresc eu mare”. A zîmbit şi și-a continuat treaba.
De data aceasta, a fost rîndul părinţilor să rămînă fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră şi lacrimi mari au început să le tremure în ochi. Nici un cuvînt, dar amîndoi ştiau ce au de făcut.
În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mînă şi l-a condus cu grijă la masa din centrul camerei. În seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, pînă la sfîrşitul zilelor lui. Nici fiul, nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi de el”.
Morala: ”Cînd simți că nu mai poți, să știi că mai ai puțin și vei învinge. Viaţa fiecărui om atîrnă de un fir de păr, o prăpastie fără fund i se poate căsca la picioare în orice clipă, iar el îşi mai născoceşte şi singur tot soiul de neplăceri, îşi otrăveşte existenţa”.
Ala Mutilică