La drum | La Frumoasa, unde găseşti „sufletul curat al ţării”
Așezată pe o coastă înclinată, înconjurată din toate părțile de dealuri împăduride, mănăstirea Frumoasa poartă cu drept un nume care corespunde cu realitatea. E dimineață. O dimineaţă împletită cu raze de soare. Ne apropiem cu sufletele deschise și pline de lumină de sfîntul lăcaș. Mihail Sadoveanu, care vizitase această mănăstire la 1918, scria ulterior, în „Drumuri basarabene”, că la Frumoasa a găsit sufletul curat al țării. “Aveam la Frumoasa senzaţia că făceam parte şi eu, ca şi oamenii, ca şi tot ce mă înconjoară, din natură, din lumină…”, menţiona marele scriitor. Doamne, cît adevăr ascund cuvintele lui.
Mănăstirea Frumoasa poartă cu sine o istorie bogată şi zbuciumată. Prima atestare documentară datează cu 10 iunie 1807. De-a lungul anilor, a fost reformată şi tot reformată, a trecut peste grele încercări. Sovieticii au transformat biserica de aici în sală de sport, apoi în club, a fost demolată cupola, a fost demolată clopotiniţa… Din 1946 pînă în 1994, în mănăstire a fost ba un internat pentru copii orfani, ba o şcoală pentru hipoacuzici, ba un penitenciar pentru minore, ba o şcoală pentru copii cu deficienţe mintale. Lăcaşul sfînt însă a rezistat tuturor intemperiilor, reînviind şi revenind la cele sfinte.
Nici nu intrăm bine pe poarta mănăstirii, că aud în dreapta: „Nicăieri nu-i mai frumos ca aici”. Cu pași mărunți, ne îndreptăm spre biserica de vară a mănăstirii, pe unde plină de triumf, pe unde mai tristă. Două uși mari, cafenii își întind brațele spre noi. Din spate aud cuvinte calde, stropite cu roua credinței și a milosteniei. Este maica Paisia, care le şopteşte cu evlavie. Mă uit la ea și văd o femeie, pe faţa căreia se citeşte multă bunătate și mărinimie. Ne îndeamnă să aprindem lumînări, după care ne conduce în biserica de iarnă.
Cîtă frumusețe găsim și aici, cîtă alinare sufletească emană pereții, icoanele și tot ce mai este în sfînta biserică.
Rătăciți între zidurile mănăstirii, ne adunăm lîngă vorba sfîntă a maicii Paisia. Ne povesteşte cîte ceva din istoria lăcaşului pentru maici, ne conduce la muzeul mănăstirii. Aici, simțim căldura sufletelor de demult. Maica Paisia ne vorbeşte despre fiecare obiect găzduit de muzeu. O „armată” de amintiri slujesc pe pereții acestuia. Aș sta mult timp aici, în muzeu, dar maica Paisia mai are și altceva pentru noi. Spune că vrea să ne arate și cimitirul, și izvorul care se află chiar în preajma mănăstirii. Cuminți, ca niște copii educați, o urmăm pe cărarea ce duce spre cimitir. E frumos și îngrijit aici, mormintele vin unul după altul, fiind aranjate într-o succesiune impresionantă. Măicuţa continuă să ne tot povestească. Sînt foarte multe de spus. La un moment dat, aruncă privirea spre izvorul din vale şi începe din nou să ne vorbească, deja despre acest izvor. Cuvintele ei ne ajung pînă la suflet, ne poartă peste tot: în istorie, în fiecare colţişor al mănăstirii.
Cea mai frumoasă zi e astăzi. După vizita la mănăstire, ne întoarcem cu sufletele pline de lumină la casele noastre, nerăbdători pentru noi călătorii, pentru noi descoperiri.
Alexandru Trifan,
student stagiar
Lasă un răspuns