La drum | Despre viața de la o margine de raion
La finele sîptămînii trecute, am poposit la Sineşti, localitate situată la 40 kilometri de Ungheni. În ajun plouase, aşa că noroiul era la putere. Cei peste 1300 de locuitori, în mare parte oameni chinuiţi, care cu mare greu mai pot ţine piept nevoilor şi lipsurilor, au format, de-a lungul anilor, două comunităţi, stabilindu-se cu traiul în „satul nou” și în „satul vechi”, situate la o distanţă cam de un kilometru unul de altul.
Sineștii Noi
Localnicii îi zic „satul nou”. Localitatea se întinde de-a lungul traseului ce unește Ungheniul cu zona Culei şi-şi îndreptățește pe deplin denumirea, căci are case noi şi mari, unele cu acoperișuri din țiglă, considerate prin partea locului un lux. Anume aici trăiește şi o bună parte din populația aptă de muncă.
Tot aici este în desfășurare un proiect de aprovizionare cu apă tehnică. Potrivit primarului Iurie Țăruș, turnul de apă și rețelele prin care apa urmează să ajungă în peste 120 de gospodării ale sineștenilor au fost instalate încă anul trecut. În scurt timp, va fi construită şi o fîntînă arteziană. Proiectul, pentru care Fondul Ecologic Național a alocat peste două milioane de lei, se va finaliza în acest an şi, cu siguranţă, va constitui o adevărată sărbătoare pentru săteni.
La Sineștii Noi activează și grădinița de copii care numără, în prezent, 40 de copilaşi, 15 dintre care vor merge, la toamnă, în clasa I, la gimnaziul ce se află în „satul vechi”, adică la Sineștii Vechi. Ei vor trebui să parcurgă zilnic, pînă la şcoală şi înapoi, peste doi kilometri.
”Mersul pe jos e mai sănătos”, susţine edilul satului. Unde mai pui că şi drumul e bun, a fost reparat recent. Primarul afirmă că şi el merge des pe jos de acasă, din „satul nou”, la serviciu – în „satul vechi”. ”Ne-am obişnuit și nu văd nimic grav în aceasta”, a menţionat Iurie Țăruș.
Sineștii Vechi
„Satul vechi” m-a întîmpinat cu case mici, bătrînești, zugrăvite cu var, cu garduri de sîrmă și porți corobănite de vreme. Iese din peisaj doar gimnaziul – o clădire îngrijită, cu acoperiș și geamuri noi. Primarul spune, cu jumătate de gură, că noua schimbare la față a instituției se datorează eforturilor sale. ”De cînd am venit la primărie, am reușit să aduc în sat investiții de peste cinci milioane de lei”, face dînsul o remarcă, după care începe a enumera unde au fost folosiţi banii: la reparația gimnaziului, căminului cultural, primăriei… „Oamenii pot să confirme cum a fost pînă la mine și cum este acum”, a accentuat dînsul.
Oamenii satului
Pe drum, întîlnesc o femeie, îmbrăcată îngrijit, dar încălţată, aşa cum era şi de aşteptat, în galoşi. Drumurile pline cu noroi fac parte din tabloul primăvăratic al oricărei localităţi rurale, iar fără „încălţările tradiţionale” nu ai nici o şansă să ajungi unde ţi-ai propus.
De la o vorbă la alta, aflu că pe femeie o cheamă Eugenia Gorea, că şi ea, şi soţul ei au grave probleme de sănătate, astfel că sînt nevoiţi să supravieţuiască – ambii! – cu pensiile lor de invaliditate, în total, vreo 800 de lei.
În pofida situației complicate, dînsa mi-a mărturisit că nu ar schimba Sineștiul pentru nimic în lume. De ce? „Cînd vine vremea să mă mai duc la oraș, la întoarcere cobor din autobuz şi, primul lucru pe care-l fac, trag adînc în piept aerul de aici. Pe loc mi se face mai bine”, explică. Satul este înconjurat de păduri, astfel că nu e de mirare că şi aerul e altfel aici.
Chiar dacă traiul e greu, Eugenia Gorea susține că se descurcă. ”Pămîntul ni-i salvarea. Nu avem fabrici, avem doar pămînt”, zice. „Dar tineri? Mai sînt tineri?”, o întreb. În voce i se citeşte tristeţea: „Îmbătrînește satul nostru…”.
Mai există totuşi o speranţă
Ajungem cu vorba şi la primar. Femeia se înviorează şi spune, fără prea multe ezitări: ”E bun. Iaca, face reparaţie la primărie, în „satul nou” trage apă. A zis că va face o grădiniță în „satul vechi”. Ne bucurăm cînd vedem că face treabă, că doar pentru asta l-am ales”.
… M-am despărţit de sat cu o dublă senzaţie: pe de o parte, m-a cuprins tristeţea pentru viaţa grea pe care o duc sătenii; pe de altă parte – am rămas impresionată de sinceritatea, uneori pînă la naivitate, a oamenilor de aici. Este o bogăţie pe care nu ştim s-o preţuim şi s-o valorificăm.
UNGHENI | Ina Landa
Lasă un răspuns