Eroare de judecată
Această viaţă este singura pe care o avem. Nu putem schimba trecutul, dar putem schimba viitorul. Nu-i putem controla pe ceilalţi, dar ne putem controla pe noi înşine. Orice cuvînt, vorbit sau scris, este lipsit de sens dacă nu ajunge la cineva dispus şi pregătit să-l înţeleagă. Ne este permis să fim plini de viaţă. Ne este permis să ne trăim viaţa. Dar uităm să trăim, sau ne prefacem a trăi.
Deschideţi televizorul la orice oră din zi, pe orice post TV. Vă garantez că veţi da peste o mulţime de oameni care nu fac altceva decît să învinuiască toată lumea pentru ceea ce li se întîmplă rău în viaţă. Dacă te joci un pic cu telecomanda, vei constata că trăim pe Planeta Durerii. Atîta timp cît aceşti nefericiţi se vor juca de-a învinuitul, vor rămîne blocaţi într-un cerc din care nu se poate ieşi. Iar cei care îi privesc, sfîrşesc prin a deveni şi ei victime fără speranţă în această paradă a plîngerii.
Şi nu-i întreabă nici un suflet: „Măi frate, ce au făcut pentru a schimba ceva?”. Depinde de noi, oameni buni: sau ne împotrivim greutăţilor, sau ne lăsăm învinşi de ele. E o chestiune de alegere. Oamenii puternici refuză să lase soarta sau pe alţii să le controleze destinul.
Noi nu vedem lumea aşa cum este ea, ci aşa cum sîntem noi. Bernard Shaw are un sfat minunat: ,,Trebuie să te păstrezi mereu curat şi limpede, pentru că tu însuţi eşti fereastra prin care priveşti lumea.”
Conform unei istorii, un zidar s-a accidentat în timp ce repara un acoperiş. Cladirea avea multe etaje şi era fără lift. În cererea sa de asigurare medicală, la întrebarea: „Care a fost cauza accidentului?”, a răspuns cam aşa: „Eroare de judecată”. Cînd a fost rugat să facă o descriere mai detaliată, a spus o poveste care ne determină pe noi toţi. Conform relatării sale, repara hornul de cărămidă. Cînd a terminat, îi mai rămăsese un număr mare de cărămizi nefolosite care trebuiau duse în subsol. Deoarece nu dorea să tot urce şi să coboare treptele, a decis să monteze un scripete şi o sfoară pentru a da jos cărămizile.
Observînd un scripete deja montat pe o grindă care trecea sub acoperiş, a făcut rost de un butoi în care să pună cărămizile. A trecut o funie prin scripete, a legat un capăt de butoi şi l-a aruncat jos pe celălalt. A coborît şi a legat capătul liber al funiei de o scoabă în zid. A urcat iar pe acoperiş, a atîrnat butoiul în afara zidului şi l-a umplut cu cărămizi. Cînd a fost plin, a coborît să-l lase jos. A înfăşurat bine funia în jurul încheieturii şi a dezlegat-o de pe scoabă. Şi-a dat seama prea tîrziu că butoiul plin cu cărămizi cîntărea mai mult ca el. A fost tras brusc în sus, iar butoiul a coborît rapid. S–a lovit rău de butoi zburînd în sus.
Cînd s-a aflat în dreptul scripetului de pe acoperiş, a ajuns şi butoiul pe pămînt. Din păcate, sub greutatea cărămizilor s-a spart fundul butoiului. Acesta, fiind gol, cîntărea deja mai puţin ca zidarul. Aşa că butoiul a luat-o în sus, iar zidarul – în jos, prins încă de funie. S-a mai lovit o dată de butoi. A dat drumul funiei. Stînd pe grămada de cărămizi, s-a uitat în sus. În acel moment, butoiul a căzut şi l-a lovit înainte de a mai putea face ceva…
Dacă aveţi sentimente de vinovăţie că aţi rîs de întîmplare, gîndiţi-vă că s-ar putea să nu fie adevărată. Dar… ştim cu toţii că poate fi şi adevărată, nu-i aşa?
Morala: „Nu blestema întunericul, ci mai bine aprinde o lumînare”.
Ala Mutilică
Lasă un răspuns