Și totuși există duminici ale sufletului
Dacă am ști să cernem binele de rău, am trăi într-o lume de îngeri. Procedura însă este atît de anevoioasă și dureroasă, încît cei ce se încumetă s-o facă se anemiază pe zi ce trece.
În lumea decojită de morală binele e plicticos. Doar răul ne face cu ochiul, ademenitor. De aceea există proști pe lume, să trăiască bine deștepții. Cîte odată mai că ne-am dori să crape nu capra vecinului, ci chiar vecinul însuși.
Binele unuia e răul altuia. Cineva cîștigă și cineva pierde. Sîntem într-o continuă alba-neagra cu noi înșine. Farmecul vieții vine din încercarea noastră de a ne plasa, undeva, între bine și rău. Viața e frumoasă, pentru că e colorată. Nu e albă, nu e neagră, ci e tărcată. Pe aceeași planetă albastră locuiesc două specii ciudate, străine, diferite. Nu e vorba de bărbați și femei!
Lumea este împărțită în jumătatea celor care aleargă după dragoste și a celor care fug mîncînd pămîntul după bani. E greu să facem diferența între unii și ceilalți, pentru că, de obicei, toată lumea își trăiește viața după aceleași reguli. Străbatem zilele săptămînii într-o grabă care ne face să părem zănatici, uituci, risipiți. Bifăm, una cîte una, treburile scrijelite-n agende. Iar cînd săptămîna își cere dreptul la odihnă, alegem de multe ori să muncim.
Nu ne oprim din goană, nu facem fericită „zăbava întru cetitul cărților”, nici întru răsfoitul propriilor gînduri. Unii urăsc această odihnă, pentru că în cele două zile nu mai pot construi castele financiare. Altora le e teamă de zilele libere, căci răgazul de gîndire prelungită le răsucește în răni cuțitele amintirii.
Și atunci, și unii, și ceilalți așteaptă cu disperare să se facă luni. Să înceapă să se rostogolească clipele, minutele, ceasurile, construind aceleași poduri către nicăieri. Dar există clipe în care avem dreptul să ne refugiem în propriul nostru zîmbet. Există drumuri ce duc spre viitoarea fericire. Există bani destui pe lume pentru cei care și-i doresc mai presus decît toate. Există iubire fără margini pentru cei ce o prețuiesc. Numai că puterea noastră de a ne face timp să le căutăm nu este aproape niciodată de ajuns.
Uităm că în fața Domnului sîntem egali. Totuși, există sîmbete duioase și există duminici ospitaliere. Trebuie doar să le căutăm în sufletul nostru. Să le căutăm pentru a descoperi vopselele lui și să colorăm lumea cu ele. Dar fără a împrumuta paleta, tonurile și pensulele de la alţii.
„Cică, demult, trăia în Spania un rege care se mîndrea foarte mult cu rudele sale. Îi disprețuia pe cei săraci și era foarte crud cu ei. Iată că, într-o bună zi, a hotărît să viziteze Aragonul, unde cu mulți ani în urmă, după o luptă înverșunată, şi-a pierdut tatăl. Ajungînd la acel cîmp de luptă, a văzut un sihastru ce scotocea într-o grămadă mare de oase. Regele, curios, s-a apropiat de el: „Ce faci, bătrîne?”. Sihastrul îi răspunse cu pioşenie: „Înălțimea Voastră, aflînd că veți vizita aceste locuri, am hotărît să vă fac o surpriză și să dezgrop osemintele tatălui dumneavoastră. Dar, oricît m-ași chinui, nu pot să le deosebesc de rămășițrele țăranilor, săracilor și cerșetorilor”.
Oamenii sînt pedepsiți nu pentru păcate, ci pedepsiți de înseși păcatele. Această pedeapsă este cea mai grea, dar și cea mai corectă.
Morala: „Albinele adună miere în fagurii lor, fără a se aștepta ca lumea să le laude sau să le aplaude”.
Ala Mutilică
Lasă un răspuns