Esențial | Pînă nu se vor trezi, nu avem nici o şansă

Îmi amintesc de o întîmplare foarte şi foarte de demult. Eram studentă. Într-o zi de sîmbătă, probabil, mă aflam la gara feroviară din Chişinău şi aşteptam trenul spre Ungheni.
Aglomeraţie mare. Unii intrau, alţii ieşeau. La un moment dat, un bărbat de la ţară, cu cîteva sacoşe în mînă, transpirat şi chinuit, mai că nu s-a ciocnit cu o domnişoară de la oraş, chitită şi sulemenită. Omul, ruşinat, nu a mai ştiut ce să zică. Fata însă a făcut o grimasă şi a strecurat printre dinţişorii ei incisivi: “Fu-u-u, moldovanin”. A spus-o cu atîta dezgust, încît nici pînă acum nu am uitat acel glas şi acea privire, deşi a trecut de atunci cîteva zeci bune de ani.
A fost, pentru mine, un şoc, care m-a trezit la realitate. Eu, fiind educată într-o grădiniţă rusă, făcîndu-mi studiile medii într-o şcoală numită în acele vremuri ruso-moldovenească, nu aveam probleme nici cu limba rusă, nici cu “prietenia de veacuri moldo-rusă”.
Acea domnişoară însă, cu fraza ei memorabiliă “Fu-u-u, moldovanin”, m-a făcut să privesc alftel lucrurile, să înţeleg de ce tatăl meu îmi citea adeseori frumoasele versuri ale lui Eminescu, interzise în URSS: “De la Nistru pîn-la Tisa/ Tot românul plînsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atîta străinătate”.
În momentul în care mi s-au deschis ochii, nu am mai putut să nu observ grimasele făcute de conaţionalii noştri ruşi atunci cînd cineva vorbea în română. Nu am mai putut să trec cu vederea acele fraze veninoase, aruncate  cu mare placere de conaţionalii nostri ruşi, gen: “Dacă nu eram noi, umblaţi şi acum în opinci”.
Apropo, cînd am venit la Ungheni, după facultate, să mă angajez la serviciu, la ziarul raional, prima frază pe care am auzit-o a fost: “Noi ne-am fi dorit un rus”. A doua a fost şi mai şi: “Dacă ai fi fost comunistă, nu ar fi existat nici o problemă”. Nu eram nici una, nici alta.
În şcoală am învăţat că primul mare noroc care a căzut pe capul nostru a fost în 1812, cînd Basarabia a fost “alipită” la Rusia. Au trecut de atunci 200 de ani, timp suficient ca să ne fie  distorsionată conştiinţa de neam. Şi azi mai întîlneşti prin satele noastre ţărani neaoşi care, atunci cînd îi întrebi cum îi cheamă, iau poziţia de drepţi şi-ţi răspund ostăşeşte:  Croitoru Stepan Ivanovici. Îi zici că sună mult mai frumos şi mai firesc Ştefan Croitoru, iar el se uită la tine lung, cu neîncredere. Cu siguranţă că acei Ştefani, Ioni sau Marii au fost umiliţi de nenumărate ori în viaţa lor, aruncîndu-li-se în faţă fel de fel de injurii. Nu au ripostat. De ce să riposteze, dacă zilnic li se spunea de pe la televizoare şi radio că poporul moldovenesc e cel mai blînd din lume, cel mai harnic, cel mai ospitalier? Iar noi, cîntam, veseli: “Hai veniţi bieloruşi, şi cazahi, şi tunguşi…”.
Ce facem mai departe? Pînă nu se vom trezi, nu avem nici o şansă.